Dorim să fim liberi. Dintotdeauna. Din când în când se moare pentru asta. Dar dorim și  să trăim în siguranță și în confort. Dacă cele două sunt în conflict, ce vom alege?

Un exemplu foarte bun de reflecție este fabula Lupul și cățelul, de La Fontaine.

Lupul care trăia în pădure, slab și mereu în pericol, se întâlnește cu un cățel bine hrănit,  care radia de sănătate și de bună dispoziție. Acesta îl invită la el acasă, unde stăpânul său are grijă să nu îi lipsească nimic. Lupul este gata să accepte, căci cine nu își dorește o viață liniștită și îmbelșugata? Dar apoi vede urma de pe gâtul cățelului. Așa află prețul pe care acesta îl plătește. Libertatea. Urma este de la zgarda. Lupul renunță atunci să vină cu el și preferă să se întoarcă în pădure. Cățelul nu îl înțelege: ce mare lucru să porți o zgarda, și să te bucuri de afecțiunea și protecția stăpânului ?

Dacă ne uităm în jur, vedem din ce în ce mai multe țări în care un stăpân binevoitor își protejează supușii. Nu le cere mare lucru la schimb, doar să renunțe la libertate.

Primesc la schimb locuințe sociale, forme de venit garantat de stat, securitate socială. Nu o duc rău deloc. Dacă ar fi liberi, nu ar avea toate acestea. Atunci de ce este atât de apreciată libertatea?

În momentul dialogului, câinele nu este legat. Ar putea să fugă, să își câștige libertatea. Dar nu este deloc tentat să îl urmeze pe lup. Nici acesta nu îl invită cu el.

Dorința de libertate trebuie să fie o valoare intimă profundă. Altfel îți vei căuta un stăpân amabil, care să te ocrotească.  Supunere voluntară se cheamă acest lucru, în filosofia politică.

Iar stăpânul este statul paternalist. Sau despotismul binevoitor. Cetățeanul este un copil care are nevoie de îndrumare și de protecție. Statul se ocupă de asta, în marea sa bunătate. Dar dacă se întâmplă să nu îl asculți, îți meriți pedeapsa. Altfel nu ai decât să mergi după lup, în pădure.

Dar câți dintre noi ar alege acest lucru? Lupul este de admirat, bineînțeles. Își asumă condiția neîmblânzită și este gata să îi plătească prețul. Când am făcut asta ultima dată?

Statul clasic liberal, definit de către filosofii contractualiști, se ocupă doar de administrarea pădurii. Nu și de modul în care fiecare își administrează propria curte. Când statul se oferă să egalizeze curțile,  să redistribuie resursele, să ia în brațele sale toți locuitorii, este momentul să fie contestat.

Diderot a spus asta foarte plastic: cu promisiunea că le va duce să pască pe cele mai bogate câmpii, statul își transformă cetățenii în turme de oi care să îl asculte.

Și mulți de-abia așteaptă. De aici și dezinteresul față de abuzurile statului. Cât timp ne pică ceva de la masă, ce treabă avem să știm de unde au stăpânii de mâncare?  

De aici și admirația unei părți a tinerilor din Occident față de sistemele totalitare. Acolo statul se îngrijea de cetățeni, oamenii aveau locuințe și îngrijire medicală gratis. Cuba, de exemplu. Mai admirată decât SUA.

Dacă nu îți alegi libertatea ca valoare,  vei umblă cu zgarda în gură,  în căutarea unui stăpân. O oaie în piele de câine. Ești colectivist. Este mult mai comod așa.

Lupul nu propune nimic. Este individualist, se întoarce în pădure,  își protejează libertatea cu orice preț.

Voi ce alegeți,  lupul sau cățelul ?

Ciprian Apetrei este profesor de filosofie și jurnalist, stabilit în Franța. Ca orice ploieștean, este pasionat de politică. Colaborează cu mai multe publicații din România. Fondator al platformelor independente de jurnalism Marginalia și RoZoom Press. Este autorul volumului de povestiri L’Homme à sa fenêtre. Iubitor de fotografie.