Editura Polirom vă oferă un fragment din noul roman al Simonei Antonescu, În umbra ei, apărut de curînd în colecția „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom.

„Totul începe cu o venerabilă casă cu marchiză de pe malul Dunării, din Galați, în care două fete își petrec copilăria. O casă care ascunde un mister, pentru că nu au acces decît la o parte a ei. Cînd una dintre ele moștenește cealaltă jumătate de casă, începe o poveste fascinantă, plină de taine și de întîmplări neașteptate, care leagă trecutul de prezent. Pe un perete din sufrageria casei se află, la început, înșirate zeci de portrete care ulterior vor fi aduse la viață în roman.

Refăcînd istoria unei familii de-a lungul unui veac, din Belle Époque pînă în cotidianul corporatist, cu biografii feminine pline de iubiri, împlinite sau nu, de dramatism și de demnitate, Simona Antonescu reușește să își captiveze cititorul strecurîndu-i sentimentul că prezentul nu e numai ceea ce se întîmplă sub ochii noștri, ci și ceea ce s-a întîmplat cîndva, într-o legătură de cauzalitate, iar trecutul conține în el posibilitatea prezentului.

În umbra ei este o carte marca Simona Antonescu, plină de suspans, de intrigi alambicate, ce par a se prelungi de la o generație la alta, dar și încărcată de nostalgie, ce revigorează cu mult farmec adevărul unei lumi pe care cititorul o simte vie, seducătoare, încărcată, pînă la ultima pagină, de mister.

Este și cartea unei reveniri la sine, a asumării sinelui prin scris. Căci, spune naratoarea, «o voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască».” (Bogdan Crețu)

Fragment

„Sabi nu mă privea. Marile răscruci ale vieţii ei – divorţul, moartea lui tata Manu – păruseră întotdeauna să o mai înalţe cu un centimetru, astfel ca ea să‑i poată acoperi pe toţi cu privirea şi să păstreze lucrurile în echilibrul lor de dinaintea dezastrului. Făcea asta numai din ochii aceia reci, plini de stăpânire de sine, uşor mustrători pentru cei care reacţionau haotic în jurul ei. Nu avea înţelegere pentru slăbiciunile omeneşti. Totuşi, reuşise cumva să le separe de oameni, pe care‑i considera victimele neatente ale unor demoni interiori care puneau stăpânire pe ei din când în când. Nu oamenii din viaţa ei se făceau vinovaţi de căderi, ci blestematele de slăbiciuni se strecurau cu viclenie prin locurile mai puţin apărate, îmbrăcând oamenii ca pe nişte mănuşi şi jucându‑i apoi după bunul lor plac. Slăbiciunilor vii, înzestrate cu voinţă proprie şi conştiinţă de sine, Sabi le declarase război deschis, iertându‑i pe oameni şi dispreţuindu‑le doar pe ele.

De data aceasta ridică numai din sprâncene cu iritare şi continuă să se învârtă prin apartament, adunând bagajul pentru a doua zi. Cartea apăruse în sfârşit, fusesem chemată la editură ca să‑mi ridic exemplarele de autor şi mă oprisem cu pachetul în braţe direct în apartamentul ei. Era vineri, iar Sabi decisese pe loc că weekendul îl vom petrece împreună cu mama Cornelia, la Galaţi.

Mă lăsă singură în dormitor, în faţa şifonierului deschis, şi se mută în camera Sarei‑mici. Auzeam sertare deschise şi închise, un fermoar de rucsac, o altă uşă de şifonier. Apoi apăru din nou în faţa mea. Atunci când vorbi, nu izbuti deloc să‑şi stăpânească un tremur puternic în glas, ceea ce mă înduioşă imediat, pentru că Sabi tulburată era demnă de toată mila din lume, nesiguranţa era singurul lucru pe care nu ştia cum să‑l gestioneze.

— De când mă ştiu EU mi‑am dorit să fiu ca tine! spuse, bătăioasă şi temătoare, renunţând la cel de pe urmă scut dintre ea şi adevăr şi aruncându‑se în această confesiune cu aceeaşi speranţă nebună cu care cei prinşi într‑o clădire incendiată se aruncă pe fereastră de la etajul zece. Tu, cu toate căutările tale elevate, cu frământările rafinate pentru care întotdeauna găseai timp, cu incertitudinile fermecătoare pentru că sunt atât de omeneşti! Tu, care nu dai doi bani pe carieră, dar ai citit o sută de cărţi numai ca să afli cine eşti şi de ce ai greşit atunci când ai greşit! Şi mie mi‑ar fi plăcut să‑mi petrec viaţa căutându‑mă, lenevind aristocratic în agore imaginare şi contemplând întrebări existenţiale, numai că zilele se terminau prea repede şi nu mai apucam să o fac. Am rămas în final numai cu o singură întrebare care mie îmi ţine loc de orice călătorii interioare: ce caut eu în viaţa asta? A cui este viaţa asta? Nu aşa ar fi trebuit să fie!

— Ai spus că am o viaţă dezlânată, i‑am răspuns, din ce în ce mai puţin impresionată de criza pe care vedeam că o începe, pregătită să merg până la capăt de data aceasta. Ai spus că ai muri dacă ar trebui să trăieşti un singur an în instabilitate financiară, aşa ca mine.

— Am spus, îmi răspunse, privindu‑mă în ochi. Una dintre noi două trebuia să facă ce era de făcut, pentru ca cealaltă să poată rămâne invizibilă şi să‑şi vadă în continuare de romanele ei.”

Simona Antonescu s-a născut la Galați în 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, cîștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al USR și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași, Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, și Maria Tănase. O fîntînă pe un drum secetos (2019). Începînd din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărți Istoria povestită copiilor.