Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din romanul Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu, apărut în colecția „Fiction Ltd.”.

Abraxas: numele mistic al zeului contradictoriu ne descuie porțile palatului de oglinzi deformante al realității iluzorii în care trăiește Michi Lucescu. Izolat de oameni și de viață într-o odăiță sărăcăcioasă închiriată în podul unei case vechi, acesta se lasă purtat de fluxul memoriei pe holurile unui bloc cu rădăcini în copilăria sa. Palierele îmbrăcate în gresie și faianță verde, ca o piscină interioară, conturează treptat imaginea unei ciudate Case cu Lei în care a locuit cândva împreună cu Prințesa Ralu, mama lui teatrală și strivitoare ca o forță a naturii. Din această casă vie, străjuită de doi lei de piatră și lipită de cimitirul evreiesc, vedem Bucureștiul cenușiu al ultimului deceniu comunist și pe cel pestriț din anii de după Revoluție. În rătăcirile sale prin blocul amintirilor, Michi deschide pe rând ușile celor 11 apartamente și pătrunde în câte un vechi cinematograf bucureștean, devenind concomitent spectator și protagonist al unui film al ratării și (auto)distrugerii. Episoadele acestui film, în care își joacă propriul rol sau poartă măștile altora, se derulează în puncte diferite din timp și spațiu, de la evul întunecat al cruciadei lui Frederic Barbarossa până la un viitor postapocaliptic înghițit de ape, trecând prin Viena lui Iacov Levi Moreno, Parisul lui Ilarie Voronca și New Yorkul lui Delmore Schwartz. Dar din toate aceste reflexii, unele senine, altele neguroase, se compune sufletul personajului, al Omului. Căci Abraxas este deopotrivă lumină și întuneric, este viață și moarte simultan, este dragostea și uciderea ei. Este lumea întreagă.

Fragment

„Toate privirile întâlnite la cozile unde aşteptăm să se dea carne sau lapte sau unt sau, în ultimul an, pâine şi zahăr sunt goale sau sunt rele, dar răutatea lor nu e umană, e rău­tatea unei conserve goale, e răutatea unei caroserii aban­donate de maşină. Apoi viaţa dispare din membre, din mâinile care tremură pentru că sunt teci fără sabie, care abia ridică paharul de vodcă la gură, apoi abia îl aşază pe masa din tablă, cu grijă să nu se atingă de ea, pentru că masa aia jupoaie pielea. Şi ochii aflaţi imediat sub căciula din blană de iepure privesc în păhărelul cu stria­ţii ca nişte meridiane, dar privirea lor de fapt se scurge înăuntru, acolo unde frigul suge oasele de măduvă, suge sângele care abia dacă mai e cald şi apoi va urca înspre creier, creierul păstos, înecat în tristeţe, tristeţe metalică, corp straniu ce nu‑şi găseşte locul în craniul părăsit de curentul electric al vieţii. Omul acela, aflat la limita îndo­bitocirii, iese din scara blocului din Drumul Taberei, sunt mulţi asemenea oameni ca el, abia merg, îşi scot ţigări Carpaţi cu degetele tremurânde, şi le aprind unul altuia fără vorbe, merg împiedicat, se îndreaptă fără frică spre câmpul de luptă părăsit, pentru că frica ar presupune că iubesc ceva din viaţa asta, şi‑o feresc pentru că ţin la ea, o vor prelungită, cu preţul laşităţii, dar ei sunt morţi vii, sunt teroriştii din tufişuri, sunt teroriştii din blocuri, mor­ţii vii din Drumul Taberei care înconjoară teatrul de ope­raţiuni al nopţii şi pipăie cadavrele expuse impudic pe trotuar şi în stradă, maşinile răsturnate, crâmpoţite pe care scrie, cu vopsea sau cretă albă (Cine a scris? Cine o fi fost Scriitorul?), TERORIŞTI, pentru că identitatea unui cadavru trebuie să fie precizată, cel puţin iniţial, trebuie să ne implicăm într‑o anumită vânzoleală, să chemăm legistul, să ne declare moartea, dat fiind că noi nu suntem specialişti într‑ale morţii, ci ne îndeletnicim îndeobşte cu viaţa, cu propria noastră viaţă, aşadar de unde să ştim noi că un mort e un mort e un mort sau, şi mai mult, că acel mort e un terorist e un terorist e un terorist? Avem nevoie de un Scriitor care să‑şi aşeze rândurile fie pe maşinile ARO blindate, fie pe certificatele de deces şi astfel să ateste o anumită identitate sau alta. Fie că e vorba despre mort (Decedat), fie că vorbim despre Terorişti (care, fiind terorişti, nu mai pot fi şi morţi, cele două identităţi se exclud reciproc). Iar dacă un Terorist nu este mort înseamnă că el trebuie privit în continuare ca un agresor, însă unul trecut într‑o stare diferită de agregare a sufletului, una care nu‑i mai permite să terorizeze activ, ci în moduri mult mai subtile, mai insidioase, să ameninţe chiar sfânta celulă de bază a societăţii, adică să ne înfri­coşeze fragilele neveste şi copiii nevinovaţi ca nişte ghi­ocei. Teroristul este un vampir, aşa cum noi, cei ieşiţi din blocurile din Drumul Taberei, suntem morţi vii, numai că în noi încă mai arde flacăra violenţei, încă suntem capa­bili să îndoim moneda de cinci lei între două degete.”

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, doctor în filologie. A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), a fost inclus cu proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” (ART) și a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom, 2010). A mai publicat: Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (poeme, Cartea Românească, 2012, nominalizat la premiile revistei Observator cultural și Radio România Cultural), Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam (eseu, ART, 2013), anaBASis (poezie, Cartea Românească, 2014, nominalizat la premiile Radio România Cultural), Copilăria lui Kaspar Hauser (roman, Polirom, 2017, 2021, Premiul pentru proză în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, Premiul pentru proză al revistei Ateneu, Premiul Radio România Cultural, Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franța, nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, tradus în franceză, croată, maghiară, bulgară și macedoneană), Caragiale. Scrisoarea pierdută (roman biografic, Polirom, 2019) și Adorabilii etrusci (poeme, Charmides, 2021). A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn, Louise Glück și Philip Roth.