Există întotdeauna un loc prin care se poate intra într-un corp, într-o zonă care altfel nu poate fi observată în adâncime, ale cărei structuri ce alcătuiesc dedesubturile și esențele lor nu ar putea fi înțelese și realcătuite. Acel loc din corpul unui text este astfel văzut de ochiul unui critic, de acel ochi ce poate să observe locul crestăturii și să găsească modalitățile de a intra, de a pătrunde și de a vedea senzorii acelor adâncimi, micile forme vii care pulsează și care transmit înainte impulsurile necesare ca să se vindece, sau ca să moară. Aceste locuri sunt cele în care se află crestătura, crestătura care mai departe încurajează incizia și care lasă astfel cale de acces spre înțelesuri, către înțelegeri și la toate interpretările lor disponibile, dispuse să spună mai departe prin cuvintele celui care le-a observat și care a încercat punerea unui diagnostic, a aceluia în care să poată fi citite cât mai bine durerile, însușirile și posibilitățile textului.

   Vasile Popovici face toate aceste exerciții de admirație natural și firesc, le adaugă lecturilor și interpretărilor toate elementele firescului auscultării și ale simțirii fiecărui autor și al fiecărui text al lor ale cărui cuvinte, mișcări și ritmuri le-a presimțit și le-a întâlnit. Este făcut vizibil tot ce se poate ascunde în fiecare crestătură pe care o face în carnea textului, sub pielea aspră sau diafană, plăcută ori nu pe care cei care au scris i le-au pus la dispoziția privirii, a interpretării și a înțelegerii. Suntem încurajați să vedem firescul, dar și nefirescul, frumosul, dar și ascunderea lui în forme neclare, nedemne sau acumulate în cruzimi, în acele cruzimi disponibile în firi ale căror stări nu pot să înțeleagă rătăcirea ce le-a ales. Mai departe literatura și textele ei se așază în cuvintele încălzite firesc de cititorul critic, de această fire ce poate să explice și să declame totodată zonele bune și vii, calde și cutremurătoare ale literaturii zilelor noastre, ale scriitorilor ce și-au luat de acum (și) toate aceste însușiri.

Dar ce sunt în definitiv critica literară și spiritul critic?- Nimic altceva decât conștiința de sine a literaturii…

   Lectura rămâne cu adevărat să ajute apropierea și înțelegerea literaturii, iar interpretarea critică își asumă această stare de fapt, de a fi punctul sensibil din care se poate vedea și de la care se poate porni în explorarea și desfacerea ansamblului pentru ca diseminarea să poată avea loc, pentru ca toate aceste desfășurări și împrăștieri să conducă firesc la alăturarea și la asimilarea textului ce s-a lăsat astfel apropiat, însușit și înțeles. Ne sunt date și puse la dispoziție multe coordonate pentru a putea să navigăm în aceste lumi (de)scrise și propuse astfel înțelegerii, ne sunt aduse la cunoștință repere vechi, dar încă noi, iar cele mai proaspete sunt și ele aduse la un loc cu celelalte și puse astfel să spună împreună, să colaboreze și să ajute pașii făcuți în acest întins teritoriu al înțelegerii textelor scrise și aruncate de autori înspre lume, înspre atingerile disponibilizate de cititori pentru ca toate acestea să aibă loc, să se așeze, să se împlinească.

Omul, poetul, ,,jucărie sclipitoare de gândiri și de sentințe”, e parte din inepuizabilul reflexiv al universului creat, imaginat de Creator sub forma unui sistem complicat de oglinzi. Gândirea omului, insistă Eminescu, e esențialmente oglindă ,,grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom”.

Iar poezia e picătură din lacul cu ,,apă vie”, spune poetul și subliniază, cum rareori o face, ca spre a-i arăta importanța și caracterul tranzitoriu…

   Punctul sensibil este un exercițiu lung de atașare și de îndrăgostire de stările bune ale literaturii, de autorii care sunt simțiți de critic și aduși în aceste coordonate ale acestor simțiri, ale acestor emoții și în fiecare dintre intensitățile lor. Autorii au scris, iar criticul îi descrie pe fiecare, iar mai departe cărțile lor care și-au disponibilizat carnea pentru crestătura prin care urmează sondarea fiecărui nerv și al fiecărui simț al acestui sofisticat corp care este acesta, corpul nemuritor și pentru totdeauna viu al literaturii. Vasile Popovici ne învață și ne ajută să înțelegem ce se vede din și în acest corp, ne face vizibile toate legăturile care țin la un loc această delicată structură, și fiecare dintre nodurile și firele care fac posibile toate aceste mișcări ce se derulează sub epiderma lui.

Amazoanele Adrianei Babeți sunt o revanșă literară și o victorie în efigie, proiecția prin care tot ce fusese refuzat devine posibil, chiar și în lumea bazată pe dezechilibrul dintre sexe: strălucirea, admirația, iubirea și frica pe care le inspiră forța și neînfrânarea nu țin doar de ordinea masculină. Mesajul ascuns este că ne definim nu doar prin ce suntem, ci și prin ce am vrea să fim, chiar și atunci când aspirația profundă se situează la mii de ani-lumină de ce suntem în realitate, temători, reținuți, departe de calitățile eroilor antici…

   Vasile Popovici scrie literatură despre literatură și ne atrage în acest proces firesc al scrierii despre scris cu eleganță și cu elementele subtile și discrete ale scriitorului tot timpul ascuns în interpretările sale. Suntem invitați de critic să citim o proză, o poveste a interpretării, să cunoaștem elementele pe care continuitatea și perenitatea le pun la dispoziția literaturii prin cuvintele criticii și ale discursului mereu îndrăgostit de toate aceste mirări și transformări impuse de ele. Așa înțelege criticul că nu își poate greși interpretarea, așa știe scriitorul că nu poate să rateze apropierea cititorului de cuvintele lui, de stările create și induse de ele.

Lectura creează senzația că dicționarul limbii române a devenit lichid și a luat-o la vale, că pe alocuri șuvoiul lingvistic depășește marginile limbii române, ca să ia și din alte bazine. Cu o plasticitate uimitoare, materia aceasta în mișcare pare să poată exprima inexprimabilul, să facă vizibil orice, fără rezistență, fără rest, fără efort, fără acumulări inutile, ca sub puterea unei misterioase dictări. Lucrurile au densitate, culoare și mai ales iradiază emoție…

   Vasile Popovici retrezește în carnea cititorului emoția lecturii, a citirii și a recitirii împreună cu toate efectele senzoriale colaterale care le însoțesc și care nu le părăsesc niciodată, iar mai departe totul se amplifică și împărtășirea se diversifică continuu fără să obosească, fără să se mai poată opri. Este aici, în Punctul sensibil lăsată deschisă o mare intersecție în care se văd și se întâlnesc multe dintre posibilitățile interpretării literaturii și ale înțelegerii multelor și diversificatelor ei forme de a se așeza în cuvinte, de a se destructura mai apoi în privirile și în senzorii criticului care se apropie de întruchipările ei. Suntem conduși cu eleganță prin tot acest corp desfăcut printr-o discretă crestătură și ținuți la o distanță convenabilă de oricare limită a interpretării ce ar putea impune opriri, rătăciri sau căderi. Mai departe sunt cuvinte și toate înțelesurile lor adunate în acest punct sensibil al interpretării, al așezării și al înțelegerii fiecărui corp disecat al literaturii.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.