În capitolul despre prietenie din Eseurile sale (Les Essais, 1580), Michel de Montaigne dezvoltă subiectul incompatibilității dintre o relație romantică și o prietenie adevărată, considerând că doar în cadrul prieteniei se poate ajunge la un nivel profund de apropiere sufletească. Gânditorul francez folosește în argumentare exemplul prieteniei sale cu Étienne de la Boétie, prietenie ce ajunge legendară și  sfârșește tragic prin moartea lui  Étienne.  

Conform lui Montaigne, ceea ce condamnă o relație romantică la superficialitate în comuniunea cu celălalt este natura instabilă a acestei relații. Într-o prietenie, o atmosferă generală de pace și căldură prevalează în mod firesc, fiind arareori îngreunată de conflicte și tensiuni. O relație romantică, însă, este formată din suișuri și coborâșuri- într-o clipă armonioasă și plină de tandrețe, aceasta poate cunoaște schimbări bruște de atmosferă, fiind suficientă o insinuare sau un comentariu mărunt însă greșit interpretat ca buna dispoziție și înțelegerea dintre parteneri să se preschimbe în tensiune. Cu toate că în ambele relații există, neîndoielnic, dragoste, tocmai această instabilitate a relațiilor de tip romantic este ceea ce le descalifică de la rădăcină în atingerea scopului ultim al relației dintre doi oameni: apropierea sufletească autentică.   

În plus latura erotică a unei astfel de relații este catastrofală pentru prietenie. Fiindcă e subiect al carnalului, dorința sexuală este predispusă sațietății. Prietenii, pe de-o altă parte, se doresc unul pe altul la nivelul spiritului, spațiu unde sațietatea nu poate pătrunde, tocmai prin superioritatea acestuia față de cel al trupului.

Astăzi, acest lucru sună bizar, fiindcă limita dintre prietenie și relația erotică s-a disipat, fapt ce generează multă confuzie. Am încercat să înțeleg acest melanj între cele două relații, pe care nu mi-l pot explica decât astfel: undeva pe parcursul istoriei s-a produs o mutație. Oamenii au atribuit în mod impropriu unei relații erotice tainele și bucuriile unei prietenii, preluând trăsăturile uneia și considerându-le reprezentative celeilalte. Dacă într-o relație romantică lucrurile trebuie să funcționeze de la sine ca într-o prietenie, de ce oare există atât de multe tensiuni, dezechilibre și schimbări bruște de stare între parteneri, lucruri ce ar fi de neimaginat între amici?

Consider că această mutație a avut loc fiindcă, atât în dezvoltarea unei prietenii cât și în cea a unei relații, există o etapă în care formele de manifestare sunt similare. Este vorba de momentul când prietenia se sedimentează și coboară de la suprafață în profunzime, atunci când  simți că îl cunoști pe celălalt mai bine decât pe tine însuți, când vă înțelegeți din câteva priviri, când ai dori să te afli neîncetat în preajma sa. Echivalentul acestui moment în sfera erotică este cel al îndrăgostirii. Montaigne descrie cu multă delicatețe această etapă a prieteniei sale cu Étienne: („Si on me presse de dire pourquoy je l’aymoys, je sens que cela ne se peut exprimer, qu’en respondant : Par ce que c’estoit luy, par ce que c’estoit moy” („Dacă cineva stăruie să-i spun de ce îl iubesc, nu pot decât să-i dau acest răspuns: <<pentru că e el, pentru că sunt eu.”)

Diferența fundamentală constă în faptul că la bucuria și la dragostea adevărată între cei doi prieteni se ajunge cu trudă și dedicare, cu mult timp investit în clădirea prieteniei. În cazul îndrăgostiților însă, aceste manifestări externe nu doar că nu au niciun fundament, ele sunt și trecătoare. După cum scria Denis de Rougemont în lucrarea sa, Iubirea și Occidentul , „A fi îndrăgostit nu înseamnă neapărat a iubi. A fi îndrăgostit este o stare, a iubi este o acțiune. Starea este trăită, pe când acțiunea presupune o decizie”

Problema cea mai mare cu această confuzie între prietenie și dragostea erotică, între îndrăgostire și iubire intervine atunci când îndrăgostirea trece. Acest lucru este inevitabil, iar acesta este punctul în care majoritatea oamenilor aleg să se despartă, interpretând dispariția senzațiilor intense ale îndrăgostirii drept o pierdere a însăși iubirii. În realitate, dragostea poate începe abia când îndrăgostirea trece. În cadrul unei conferințe, părintele Visarion Alexa menționa că starea de îndrăgostire este un cadou pentru cei doi parteneri, fiindcă îi învăluie într-o atmosferă de dulce beatitudine, în care doi oameni în realitate străini pot petrece împreună ore întregi doar privindu-se în ochi. În loc să plutească în această visare, îndrăgostiții ar trebui să profite de miraculoasa apropiere dintre doi străini și să folosească acel timp pentru a micșora distanța dintre ei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, cei doi fiind dominați de pasiunea lor, la sfârșitul acestei perioade-cadou se vor regăsi într-o situație inconfortabilă, având alături un om despre care nu știu foarte multe și înspre care nu mai simt o atracție prea puternică. În acest punct, îndrăgostiții simt că „lucrurile nu mai sunt ca la început…” Fiindcă pierd suportul care înlesnea „comunicarea” dintre ei, oamenii aleg prea des calea ușoară- pun capăt relației când se vindecă de îndrăgostire.

Atunci când mirajul înțelegerii perfecte și intuitive între doi oameni se disipează, aceștia pot începe să comunice și să se înțeleagă cu adevărat, în mod asumat. Greul începe cu decizia de a-l iubi pe celălalt fără să fi mânat de sentimente intense, când nu mai ești purtat pe brațe de o stare asupra căreia nu ai niciun control (și totodată niciun merit). Tocmai în absența sentimentelor copleșitoare, cei doi pot începe să conlucreze la prietenia lor. Devenind prieteni mai mult decât iubiți, ei pot salva relația romantică și o pot cultiva chiar întreaga viață. Atunci când il cunoști pe cel din fața ta ca pe un prieten adevărat și practici toate virtuțile unei prietenii, nu mai poți cădea în capcana emoțiilor intense și spontane. La fel ca prietenia, dragostea dintre doi oameni este o decizie. În momentul în care partenerii aleg să fie în primul rând prieteni, dragostea poate începe să înflorească între ei, hrănindu-se din comuniunea în care îi transpune o prietenie sinceră sau, cum ar zice Michel de Montaigne, o prietenie adevărată.     

IULIA NEDELCU, studenta in anul I la Facultatea de Litere din Timisoara, specializarea limba si literatura franceza-italiana.