În toate cuvintele poeziei își găsesc și își fac loc toate derivele disponibile ale vieții, toate așezările, toate alunecările și toate căderile ei împreună cu fiecare moment (pre) simțit ale lor, la un loc cu fiecare scrâșnet reușit pe care aceste frecări și dislocări le fac posibile, și ale căror zgomote covârșitoare urmăresc după aceea cu ecoul lor fiecare mișcare tectonică disponibilă în stările fiecărei firi care acceptă să le facă simțite și vizibile, iar mai departe să le pună în toate aceste cuvinte care pot să le încapă, în care pot să încapă fiecare dintre aceste momente distincte și toate aspectele în care se fac cunoscute trăirile lor. Fiecare înșiruire a acestor fapte care se lasă mutate în cuvinte și în stările poeziei lasă mai departe să se vadă și să se cunoască efectele lor, lasă ca toate acele urme care pot să țină vie povestea să devină vizibile și să se lase văzute mai departe și consecințele lor. Toate acestea, plus amplificările lor, îi (men)țin pe poeți într-o stare permanentă de veghe, de nesomn și de căutători ai cuvintelor care pot să spună despre toate aceste posibilități ale vieților lor.

   Ana Săndulescu îndrăznește să facă pașii aceștia ai formării, și mai departe ai deformării asistate de cuvinte, ai perceperii realității și a tuturor efectelor ei pe care le înțelege, pe care și le adaugă și pe care mai departe reușește să le așeze în toate aceste mișcări, în toate stările lor însoțitoare care contribuie la amplificarea fiecărui moment al facerii și al impunerii derivelor care transmit și impun panica, al derivelor care mută firesc fiecare stare a lor în toate cutremurele disponibile pe care corpul ei le adăpostește și le face să se manifeste în senzorii lui. Toate aceste procese impun mai departe schimbări, schimbări care propun evoluții și desfășurări ale lor pe un teritoriu care tot crește și devine din ce în ce mai necuprins și mai capabil să aducă în formele lui de relief vizibile fiecare fir vegetal ce poate sugera și face credibile aceste contribuții ale perenității în peisajul ce tocmai se naște și crește, care invadează și își face vizibile desfășurările și dezvoltările lor.

De parcă te-ai arunca de pe-o scenă în mulțime

fără să te gândești neapărat la coaste frânte,

fără să verifici dacă cineva a ridicat mâinile,

fără să vezi dacă altcineva a întins

plasa de siguranță…

   La topirea ghețarilor este cartea în care autoarea ei ne ajută să(-i) înțelegem fiecare dintre aceste formări, și separat fiecare deformare care le continuă și care le completează oricare moment încastrat în memoria derivelor, a acestor derive în care ele toate se lasă simțite și trăite în aproape fiecare detaliu care le personalizează și care le ajută să își identifice întrupările, personificările, așezările în toate aceste tipare ale derutei ce nu se lasă stăvilită și care nu își oprește arderile. Fiecare dintre aceste stări însoțesc tiparul și dublul lui, iar toate se mută și devin oglinzi umblătoare, oglinzi purtătoare permanente de imagini care încurajează tot timpul vederea, observarea și adăugarea, acea adăugare care promite oarecum sprijinul, eventualitatea coborârii și a așezării lui în imediata apropiere, în zonele care ajută necesara menținere la suprafață a corpului care vrea să se mențină și să rămână în viață.

Capul meu aude plescăitul guașelor pe coala de bumbac, roșu carmin, vuietul orașului care înghite, scârțâitul frânelor de bicicletă pe apă, cum e posibil, zgomotul pielii atunci când e străpunsă, ramele…

   Ana Săndulescu ne propune aici, între copertele acestui volum, o cartografiere a suprafețelor care pot să țină și să reflecte strălucirile în care se lasă scăldate cuvintele care le acoperă, dar și cele care alunecă mai departe din text în privirea și în firea celui care se apropie de ele. Sunt aici desenate fiecare dintre formele pe care relieful dezvăluit și descris le-a acceptat și pe care le lasă mai departe la dispoziția vederii și a memorării lor. Aproape fiecare gest scris de Ana Săndulescu are în mișcările lui memorate fiecare dintre rădăcinile care i-au propus creșterile și pe care mai departe le-a așezat în acest nou trup apărut, în aceste noi și diversificate fandări ale derivelor ce provoacă și impun toate aceste dureroase trăiri și senzații însoțitoare ale lor.

Și ce aș putea să fac mai departe? Un colaj aranjat în dezacord cu legile șansei, în care trecutul devine reper și domolește pornirea creatorului de a-și anula propria operă de artă. Povești fără cracluri, de parcă plutesc pe-o pânză tratată cu grund…

   Derivele identificate așezate, descrise, disecate și impuse de aceste poeme și de toate așezările lor în vecinătatea cititorului propun înțelegerea acestor permanente curgeri ale cuvintelor, ale cuvintelor care se mută în stările lichide propice acestor trăiri, iar mai departe se propun ca alăturări permanente fiecărui corp disponibil să le înțeleagă și să le primească în țesăturile lui. De aici mai departe rămân să spună și să continue povestea imaginile care completează și se atașează firesc fiecărui cuvânt rezultat în urma trăirilor și a recunoașterilor tuturor acestor stări.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.