Azi, mi-a dat năvală în memorie (cum fac câteodată, netam-nesam, un cuvânt, o imagine, un parfum etc.) marmelada copilăriei. Pândeam când aduce marfă, în față la Tutunea (slab, ciolănos, tuciuriu, fost lucrător în miliție), care ținea alimentara de vizavi de cârciuma „Trei iepuri”. Și recunoșteam numaidecât lădițele cu marmeladă, pe care le descărca însuși Tutunea, cu un șorț bleumarin de doc pe el, din camionul ce trăgea pe trotuar. Atunci, dădeam fuga acasă, traversam într-un suflet Calea Câmpinii, treceam de atelierul de bobinaj Scânteia, apoi, de tutungerie, după aia de curtea cu vila uriașă unde stătea Basarab Nicolescu, apoi, de curtea fraților Dan și Liviu Anastasiade, după care, dădeam colțul și intram pe strada noastră, treceam de grădina doamnei Sita, apoi, de casa familiei Gherghiceanu (al cărei fiu, Mihai, se spânzurase, în joacă, avea doar 12 ani, cred… a fost mare emoție pe stradă la cel mai important eveniment al deceniului 6) și ajungeam în fine, în curtea noastră. Acolo, din poartă, strigam către toate cele șase familii conlocuitoare, urlam, de fapt, de se auzea până la capul străzii: „A băgat marmeladă la Tutuneaaaa!”. Și o zbugheam înapoi, cu cei 8 lei dedicați celei mai dulci promisiuni din lume. Ritualul îl știam pe dinafară. Tutunea înșfăca lădița din pefele și scotea cu cleștele cele trei stinghiuțe de brad din mijloc și de pe margine, care țineau lada să nu se îndoaie. Se auzea un pârâit macabru, dar nu-mi păsa, căci eu mă uitam cu gura căscată la desfășurarea procedurii. Apoi, scotea capacul și descoperea marginile tot din carton presat, până când avea să se ivească în toată splendoarea sa, minunea mult așteptată, învelită în hârtie cerată. Paralelipipedul roșu-gălbui (dacă era de gutui) ori roșu închis (dacă era de prune) tremura ca piftia și zemuia pe margini șuvițe de sirop, ca o sudoare dulce. Cu un gest de prestidigitator sau de matador desfășurând capa în fața mulțimii nerăbdătoare, Tutunea rupea hârtia îmbibată și, cu o spatulă mare de lemn, începea să hăcuiască trupul mult dorit. Apoi, arunca în tasul cântarului, pe hârtia groasă, albastră, halca strălucitoare de dulceață. În acel moment, limba nu mai putea ține în frâu balele ce se năpusteau pe la colțurile gurii. Pe marginea crudă, de unde fusese smulsă bucata, apărute de unde-de neunde, bâzâiau câteva viespi. „Hai, altcineva la rând!” – striga Tutunea, dând la o parte, cu palma, insectele. Că doar n-o să stau aci pân` la noapte!”. Ajuns acasă, pe felia cea mai mare a pâinii rotunde (aceea coincidentă cu diametrul!), întindeam un strat generos, cât un deget. Apoi, ținând cu două mâini felia de pâine, mă duceam la poartă, în stradă, ca să mă vadă lumea.