Într-o istorie care se mulțumește să memoreze date și fapte, și într-o literatură care ne arată stiluri, forma de transformare a timpului numit de Immanuel Kant transcendental, poate să apară nu atât ca moment de desfășurare a clipei, cât ca o stare de dezvăluire a unei ființe, a unei ființe care își găsește împlinirea într-o posibilă succesiune, în acel joc, nedescris, al vieții. Transcendentalul poate să apară absolut ca un model de nemurire a ființei, însă niciodată nu ne va înșela acest punct de vedere, fiindcă el definește o stare de spirit statică, o absolutizare a unui conținut neinițializat încă: viața.

Pentru a surprinde momentul transcendent, contradicția celui care este finit, al lucrurilor prozaice, a terminațiilor valorice într-o limită oarecare, filozofii și scriitorii apelează direct la succesiunea momentelor care compun și fac vizibil transcendentalul. Acesta este, de fapt, paradoxul care marchează o lume a diversității: o insuficiență aleatoare, acel sentiment tăcut care domină omul: prejudecata neștiinței.

Atâta timp cât literatura de grad zero uzează de impresia de uitare a limbii pentru a spune, pentru a relata rece și pentru a arăta momente și stări, de a aduce la vedere o metaformă a frazei, pentru a sublinia nu atât ceea ce știm, cât ceea ce nu știm, atunci nu ne mai rămâne decât să contemplăm nimicul. Nimicul generează îngrijorare (Kirkegaard).

Acest fel de logică, probabil nu condusă așa, a dus acum, în imediat, la formarea unor scriitori care desființează pentru a reînființa, pentru a reînvia, din nou, totul. Cazul cel mai vizibil, cel mai cunoscut și cel mai concludent este cel al lui Cioran, un bolnav perpetuu care își dezvăluie tristețea pentru a o înfrumuseța, și disprețuiește pentru a apostrofa. Cioran vede transcendentul. Nu ca pe o informație a unei stări care trece dintr-un timp în altul, ci ca o formă de migrare a unor sentimente pierdute de om și de societate: … iubirea care rămâne dorință și crește numai în dorință, nu este decât o manifestare a acelei iubiri care nu vrea să se realizeze de teamă de a nu muri (Cioran).

Modurile de exprimare, de a se face vizibil, ale transcendentalului, pot fi privite și gramatical, fapt ce a făcut ca unii autori să ajungă în același timp la contradicții totale, sau la aceeași idee exprimată în alt stil.

Mircea Eliade își însusește momente ale transcendentalului ca fiind ale lui. Dovada evidentă, evidențiată, este faptul că el combate constructiv tot ceea ce până la el s-a numit metodă de analiză a credințelor și propune, impune, o viziune total nouă, reformatoare: integrarea eu– lui religios în multitudine.

Eugen Ionescu simte transcendentalul ca fiind o singurătate zgâriată de lume. El ne propune un mod de viață marcat de un fel de transcendental propriu, unic, personalizat, adus și impus în viața și în lumea autorului și a personajelor sale. Scrierile lui, scrieri care conțin multe propoziții rigide, aspre, sub forma unor maxime, sau povestiri ironice(esența absurdului!), dovedesc faptul că, la el, transcendentalul se supune unor legi umane din viața de fiecare zi a fiecărui personaj.

Constantin Noica, prins în și de curentul paideic, vede în om o dezvoltare a facultăților de luptător, vede în el posibilitatea de a se întoarce la modul de viață al vechilor greci, al celor care locuiau transcendentalul în toate pliurile lui. Acest fapt îi scoate în evidență calitățile filozofice și cele de antrenor cultural, modul impus și susținut de toți elevii lui.

Într-un fel de concluzie, transcendentalul, concept care aparține unei gândiri foarte logice, nu-și poate găsi sensul decât într-o existență generatoare de forță inversă, o alchimie care își concentrează dozele transformatoare spre bine, spre binele care, atunci când devine bine, trebuie să redevină rău, pentru a putea redeveni bine. O incursiune în această actualitate trebuie să conducă la un cuvânt, iar acesta să devină noțiune, pentru a deveni, pentru a se transforma firesc în realitate.

Transcendentalul ar putea fi ceea ce s-ar putea numi insuficiența morții, o stare de fapt dată de la sine, arătată, un criteriu și o stare de care avem nevoie pentru ca viața să își dezvolte și să își amplifice permanent toate energiile.

Pentru că Dumnezeu a creat omul, iar omul și-a dezvoltat Dumnezeul lui, transcendentalul cred că ar trebui definit astfel: o formă de inițiere a unui cuplu ideal care nu își pune niciodată problema timpului.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).                                                                                                              sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.