Viaţa lui Alexandru Smochină (1915-2002) oferă o altă perspectivă vastă a traumelor şi dilemelor morale ale secolului trecut, din păcate, prea puţin băgată în seamă. Mărturia sa, a apărut în anul  2014 în cadrul Colecţiei Afaceri Orientale, iniţiată cu multă hărnicie de Vadim Guzun în anul 2011, sub egida Institutului de Istorie George Bariţiu din Cluj-Napoca. Alexandru Smochină s-a născut în timpul Primului Război Mondial în Transnistria, în Imperiul Ţarist, într-un sat de lângă Dubăsari, într-o familie românescă. Tatăl său a fost căpitan de Stat Major în cadrul Armatei Ţariste, reuşind să treacă în 1918 în România, fugind de teroarea bolşevică ce urmărea, într-o primă fază, uciderea tuturor ofiţerilor ţarişti. Abia după câţiva ani tatăl a reuşit să organizeze extragerea copiilor lui, profitând de faptul că satul Mahala era practic pe malul stâng al Nistrului, cu implicarea serviciilor speciale româneşti şi a granicerilor care aveau contacte cu informatori şi contrabandişti. Prima masa pe care a servit-o în România interbelică i-a rămas adânc întipărită în memorie căci până în acel moment nu mâncase unt şi nici nu băuse cacao cu lapte. „Trecusem într-o altă lume” Ajunşi la Iaşi, atât el cât şi sora lui au rămas stupefiaţi,  observând mâncarea ce le-o pusese mama în faţă (brânză, ouă, salam etc.), fiindu-le ruşine să mănânce- şocul culinar resimţit de toţi cei care scăpaseră din raiul bolşevic şi ajungeau în Romania „burghezo-moşierească”. Iar din prima banană a muşcat fără să-i scoata coaja, nu mai văzusese aşa ceva. Alexandru Smochină a urmat Facultatea de Drept a Universtăţii din Iaşi pe care a absolvit-o în 1940, devenind şi locotenent în Armata Regală Română, mobilizat în 1940 şi 1941. Ştiind limba rusă, a fost considerat apt pentru a fi numit subprefect în Transnistria. Episodul transnistrean, probabil cea mai amuzantă dar şi sângeroasă aventură imperialistă din întreaga istorie a românilor, relatat de cineva care s-a aflat în mijlocul evenimentelor, având  informaţii oficiale, rămâne cel mai important episod din mărturia lui Smochina, alături de experienţa sa din Gulagul sovietic. Oricum nu cunoaştem alte mărturii ale unor oficiali români implicaţi în zonă. Având în vedere că tatăl său a fost cooptat în cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, condus de mareşalul Antonescu, nu este de mirare că şi-a propus fiul, de numai 26 de ani, să devină subprefect al judeţului Berezovska (scăpânu-l implicit de ororile frontului). Ajuns aici, Smochină constată că nu mai erau evrei, căci fuseseră deja asasinaţi de nemţi înainte de a preda administraţia zonei românilor. După câteva luni a fost mutat în mult mai  importantul judeţ Tiraspol, poarta de intrare în Transnistria dinspre Basarabia. În septembrie 1941 a ajuns împreună cu tatăl său, liderul informal al minorităţii româneşti din Transnistria,  la Tiraspol. Înainte de a-şi prelua atribuţiile oficiale, a vizitat întreaga regiune, probabil tatăl său oferindu-i mareşalului şi o informare asupra situaţiei din regiune, ajungând atât în orăşelul Dubăsari şi satul de unde era originară familia sa dar traversând şi Bugul. Peste tot a întâlnit moldoveni care se mirau cum de un român le cunoştea limba! Propaganda sovietică a preluat acest filon de la cea ţaristă, şi, întinsă de-a lungul a zeci de ani, nu avea cum să nu dea roade. În această zonă a întâlnit şi un preot român care fugise din Siberia şi despre a cărui experienţă a scris un articol anticomunist publicat în săptămânalul propagandistic Transnistria, publicat la Bucureşti şi care a fost după 1948 una din probele din rechizitorul comuniştilor, fiind încadrat, pe bună dreptate la propagandă antisovietică. Din mărturia lui se doreste a se acredita ideea că în raioanele judeţelor conduse teoretic de prefecti şi subprefecţi români dar dominate de colonişti germani, autoritatea României era mai mult teoretică, ele fiind administrate de elemente din SS.

La Tiraspol a auzit la un moment dat o canonadă şi, mirat, s-ar fi interesat despre ce se întâmplase. A fost informat că un lot de evrei basarabeni, fuseseră predaţi de jandarmii români trupelor SS care îi împuşcaseră pe malul Nistrului.  La  Tiraspol, în noiembrie 1941 a observat alte coloane de evrei care erau păzite de jandarmii români „Mulţi cădeau răpuşi de crivăţ, de ninsoare, de oboseală. Jandarmii strigau la cei ce se prăbuşeau, îi loveau ca pe nişte vite să continue drumul chinuitor” Un capitol special este dedicat de Smochină chestunii evreieşti din Transnistria, în care autorul încearcă să se justifice, plecând de la mai vechea teză : (si) evreii au meritat deportarea lor din Bucovina de nord şi Basarabia în Transnistria, având în vedere comportamentul lor atunci când în 1940 cele două teritorii au fost cedate fără luptă de autorităţile româneşti. Sunt folosite din plin de autor toate detaliile care au inundat România dupa 1990 şi care în continuare sunt folosite de unii istorici români. Însă Smochină se dezvinovăţeşte: nu administraţia română ar fi  comis crimele care i s-au imputat. Dacă nu au fost trupele SS, au fost jandarmii şi dacă nici jandarmii atunci unele elemente din rândul trupelor române (posibil infiltrate de legionari) care căutau răzbunare. Este evident că nu prefecţii şi funcţionarii români s-au apucat să tragă în evreii deportaţi. Denis Deletant afirmă că armatele română şi germană au împuşcat 12.000-20.000 de evrei în Basarabia şi Bucovina în iulie şi august 1941 iar „Din cei 147.000 de evrei care au fost deportaţi din Bucovina şi Basarabia în Transnistria între 1941-43 cel puţin 90.000 ar fi murit, majoritatea de tifos şi inaniţie. Se estimează că, în aceeaşi perioada, ar fi pierit 130.000-170.000 de evrei ucrainieni în aceeaşi provincie” Bilanţul general al politicii represive antisemite a regimului Antonescu (inclusiv episodul Odesa) ridicându-se la 300.000 de vieţi.

Fostul subprefect român de Tiraspol nu avea cum să scape de arestare, care a avut loc în 1948. Securitatea RPR l-a predat sovieticilor care l-au înfăşcat chiar la ieşirea  Ministerului de Interne (fostul sediu C.C.) din Piaţa Palatului, în cadrul amplului proces derulat de MVD (fosta denumire a NKVD) de arestare a tuturor cetăţenilor care se născuseră în Basarabia , Bucovina de nord, Transnistria, sau care avuseseră vreun rol în administrarea acestor provincii. A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Gulag pentru activitatea sa în timpul administrării judeţului Tiraspol (i s-a pus în cârcă un prejudiu fantasmagoric, de 964 milioane de ruble, cât valora probabil toată Transnistria sovietică fără Odesa dar şi activitate antisovietică-celebrul articol 58). Smochină a fost transportat iniţial în închisoarea de tranzit de la Harkov de unde a fost îmbarcat  într-un vagon cu alţi 15 deţinuţi (putem spune că a avut noroc căci de regulă ele erau suprapopulate) luând lungul drum al Kolîmei, trecând de Munţii Urali, traversând cu bacul fluviul Amur. Confirmă că deţinuţii erau hrăniţi cu heringi săraţi. În vagon, de-a lungul călătoriei, a fost pus în temă cu lumea infracţională sovietică ce domina Gulagul, spaima neajutoraţilor deţinuţi politici. Un condamnat îi prezintă cele două mari categorii de infractori sovietici: pe cei care respectau un fel de cod de onoare (termenul rus este de „cesneaki”) şi categoria leprelor absolute, “suki” („căţele”) care erau cei mai violenţi deţinuţi de drept comun. Cele două mari grupuri se aflau în permament conflict. Unde se întâlneau încercau să se ucidă, căci ambele reuşeau să-şi procure arme albe (lame, cioburi etc.). După mai multe săptămâni de drum, garnitura a ajuns într-un imens lagăr, la nord de Vladivostok, care era şi un lagăr de traznit pentru deţinuţii care aveau drept destinaţie finală (în toate sensurile posibile) Kolîma. Aici Alexandru Smochină a descoprit un adevărat babilon lingvistic. Pentru a se proteja de atacurile delincvenţilor(sau blatarilor) „politicii” se grupau în funcţie de naţionalitate „Sunt mereu cu fraţii mei români, iar dintre străini primii cu care ne ajutăm la tot greu sunt ungurii. E foarte ciudat că acolo, în patriile noastre, ne ciondănim. Aici, unde suntem ameninţaţi la fiecare pas, noi şi ungurii formăm o unitate, gata oricând să sară în ajutorul celuilalt” Traversând Marea Ohoţk într-o fostă nava lituaniană folosită de celebra Flotă NKVD, voiaj terbil pentru că marea majoritate a deţinuţilor, îngrămădiţi cu sute în cală suferea de răul de mare, Smochină a ajuns în iadul îngheţat al Kolîmei la mijlocul lui noiembrie . Pentru a ajunge la Magadan, coloana de deţinuţi, subţire îmbrăcată (hainele groase fiind confiscate de delincvenţi), a fost mânată sub pază armată spre un alt lagăr. „Mă pomenesc cu căpitanul ungur Farcaş. E palid. Nu mai poate merge. Îl ajut, luându-i braţul peste gâtul meu” În „insula” concetraţionară Kolîma fostul subprefect român a avut un parcurs sinuos, schimbând mai multe lagare şi repartizări în câmpul muncii şi „reeducării”, chiar dacă era foarte slabit fizic. Practica sistemul sovietic represiv a fost respectată şi în cazul lui: deţinutul nu trebuia să prindă rădăcini nici măcar în lagăr. A lucrat în minele de carbuni dar şi în unele aurifere dar şi la suprafaţă, ca paznic al unui puţ, la spălătorii etc. Experienţa lui  este una asemănătoare cu a a altor sute de mii de deţinuţi politici care au ajuns la Kolîma. Evident, prezenţa morţii este de natură a evidenţia ororile dar şi normalitatea la care se ajungea prin banalizarea morţii. A asistat  şi la execuţia unui delincvent de către altul care i-a tăiat beregata şi a făcut tot posibilul să ajungă în secţiile spitaliceşti ale lagarelor, care chiar dacă erau nişte umbre de spitale, totuşi ofereau câteva zile de respiro, vitale în lupta pentru supravieţuire. A suferit de scorbut şi de ulcer duodenal perforat. Interesant este că l-a întâlnit şi pe M. Solomon faţă de care are numai cuvinte de lauda, Solomon lăsând şi el o relatare foarte interesantă despre experienţa sa de deţinut politic la Kolîma. După moartea lui Stalin a mai petrecut alţi trei ani în Gulag pentru că autorităţilor sovietice le-a fost frică să elibereze un număr atât de mare de deţinuţi dintr-odată. „Dacă erau toţi declaraţi nevinovaţi în acelaşi timp ar fi fost limpede că ţara nu era condusă de un guvern legal, ci de un grup de bandiţi”ar fi declarat Mikoian, unul din fidelii lui Stalin, după moartea acestuia. Dezgheţul era anunţat şi de faptul că un grup de cetăţeni străini, din care făcea parte şi Smochină, a fost dus pe calea aerului din lagarul de la Belovo în capitala Kolîmei, Magadan.  Însă procesul de eliberare nu a fost atât de rapid precum supera toată lumea, el fiind dezamăgit că a rămas şi iarna lui 1954/55 în acel ţinut dezolant. Procesul de repatriere a început cu plecarea din Kolîma cu avionul, grupul aterizând lângă Habarovsk de unde a luat trenul spre Rusia europeana.

Revenit din Gulagul sovietic în Republica Populară Română în 1956, Alexandru Smochină a cunoscut exluderea socială la care erau supuşi toţi cei care aveau dosarul pătat (pedigriul social). Încercările lui de a se reintegra în domeniul juridic au eşuat, sistemul nepermiţând foştilor să-şi reia vechile profesii chiar dacă şi-au ispăşit teoretica vină faţă de sistemul bolşevic. Smochină a ajuns controlor la I.T.B. (Întreprinderea de Transport Bucuresti) slujbă care era considerată necalificată, periculoasă şi solicitantă, pe care nu o dorea nimeni căci sarcina lui era de a controla biletele călătorilor. Conducerea ITB îi ştia trecutul şi chiar dacă l-au acceptat fără să controloze cu severitate dosarul, i-au repartizat cele mai periculoase rute, unde risca în fiecare zi să fie agresat. A continuat să fie urmărit de Securitate căci la intrarea în RPR fusese preluat în baza de date a Securităţii. Încercările lui repetate de a-şi  schimba serviciul au eşuat rând pe rând „pentru toată lumea eram ciumat. Niciunul din colegii mei de clasă, care aveau funcţii mari, nu m-a ajutat cu nimic, măcar un ban să-mi fi dat. Aveau frică să ţină legătura cu mine, să mă vadă. Nici cei de facultate nu erau mai presus. Mă evitau toţi.”[1]Timp de zece ani a fost  controlor la ITB, (dar nu a mai fost rearestat, cum s-a întâmplat în alte cazuri, chiar dacă a fost constat supravegheat de Securitate) înainte de a fi angajat la Academia RSR pe postul de bibliograf. Nu s-a lăsat şi şi-a scris memoriile (se pare că a început redactarea lor înainte de 1989 ceea ce ar fi avut consecinţe grave, dacă organele ar fi descoperit manuscrisul)  beneficiind şi de o longevitate remarcabilă, având în vedere anii petrecuţi la Kolîma. Cel putin a apucat fericitul moment al anului 1989.

Notă: Acest text a apărut în premieră în Revista 22, din 17.04.2018.

Codruţ Constantinescu este istoric şi scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iaşi, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iaşi, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control şi propagandă  (Vremea, Bucureşti, 2013) Viaţa şi moartea în Gulag (Vremea, Bucuresti, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celţilor. Peripeţii şi istorii irlandeze şi scoţiene (Vremea, Bucureşti, 2017) Pedalând prin viaţă.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, Bucureşti, 2018).