Sorin Stoica – publicistica sa câmpineană

Putem afirma, fără a greși, că Sorin Stoica (1978-2006) și-a făcut mâna de scriitor, junioratul într-ale literelor (nu credem că i-ar fi displăcut comparația) în ziarul câmpinean Partener. Care i-a acordat din 1999 până în ajunul morții sale premature, la 27 de ani, o libertate editorială deplină, o rara avis în presa locală din România anului 2020. Însă la începutul anilor 2000 mogulizarea presei locale și naționale era abia la început. Sorin Stoica putea scrie numai liber, fără constrângeri, fără rețineri, fără să-i pese că deranjează pe cineva. În fapt, tocmai acesta era criteriul lui- ideile trebuie să muște, să deranjeze, căci altfel scriitura lui nu și-ar fi avut rostul. Iar o țară ca România și un popor ca cel român i-au oferit nenumărate ocazii de a-și exersa spiritul critic. (într-un articol afirmă că patriotismul este și dragostea pentru tigaia în care gătești) Publicistica lui câmpineană, rămasă în continuare inedită, tocmai pentru ca a fost scrisa într-un loc prea puțin cunoscut (alta ar fi fost situația dacă Sorin Stoica ar fi scris într-un ziar din Cluj, Timișoara- în Iași a scris în Supliment de Cultura unde numărul de semne care îi erau alocate săptămânal era drastic redus, nu ca în Partener-ul câmpinean). Sorin Stoica s-a confesat (public, cum altfel?) răspunzând unei anchete, prilejuită de apariția numărului o sută. “De fiecare dată când am scris într-o publicație centrală, am avut senzația ciudată că nu știu cui mă adresez și că sensul celor spuse e deturnat de la intenția inițială. Am observat că atunci când lucram pentru Partener, scriam mult mai bine decât în rest. Aici, mi-am dat seama, cunosc publicul. Am o imagine destul de clară a lui, chiar îmi pot imagina reacțiile sale în timp ce citește. Nu știu de ce trebuie să am imaginea clară a celui căruia mă adresez. Să-l am oarecum în față. De asta nici nu suport să vorbesc la telefon. Nu poți vorbi așa, la bec. Limbajul corpului, comportamentul nonverbal spun mult mai multe decât ar face-o cuvintele. Cuvintele nu știu decât să măsluiască. Apoi, cea mai mare dramă a gazetarului e că trebuie să se cenzureze. Să scrie prost când îi stă în putere să producă și chestii inteligente. Îmi spunea un director de ziar la care voiam eu să mă angajez că are neapărată nevoie de un reporter care să scrie reportaje cu curve. Ceva de genul „Misterele Bucureștiului”. Ăsta era ultimul lui scop în viață. Știe el ce vrea publicul. Publicul nu era decât o adunătură de oligofreni. Optică de complexat. Adică, nu contează că nu mă duce mintea, contează că sunt și alții mult mai proști.  Sunt o groază de caraghioși care, când iau ceva la bord, încep să se umfle în pene că ei sunt gazetarii lui peste sărat și că întregul oraș este la picioarele lor. Ce mai, sunt cele mai reușite personaje din galaxie. Nu mă simt gazetar. Sunt pur și simplu un „partener” care am scris despre destul de mulți oameni din orașul asta sau din împrejurimi. Oameni care fac lucruri extraordinare și pe care chiar mă bucur că i-am cunoscut. Am curajul să sper că le-am dat și lor prilejul să se cunoască. Să-și dea seama că sunt niște oameni vii și adevărați.” (În De ce scriu la “Partener”?  numărul 100 din 27 noiembrie 2001).

Sorin Stoica a scris de toate în Partener. Articole critice în longeviva sa rubrica Aberații de bun simț, din punctul nostru de vedere, cele mai inspirate dar si rubrica Oameni de bine in care a creionat portretele unor personalități de nivel național sau internațional (din lumea literelor a muzicii chiar dacă nu era meloman ci afon,  cum o mărturisea dezinvolt într-un articol etc.) care l-au inspirat, pe care le-a admirat (Tudor Octavian, Cornel Nistorescu, Horia Bernea, J.D. Salinger, Mircea Cărtărescu, Lucian Pintilie, Pierre Richard, Gheorghe Iova, Nicolae Manolescu etc.). Cam singurele articole pozitive dar si acestea scrise cu vervă, în stilul său personal, poate nu neapărat unic dar greu de încadrat. La începuturile colaborării lui cu ziarul Partener a publicat mai multe reportaje. A bătut coclaurii Băneștilor și Câmpinei. Atracția lui față de acest gen literar s-a menținut și mai târziu (a scris despre Delta Dunării, a mers pe urmele lui Nestor Urechea, un scriitor mai puțin cunoscut acum dar care a fost responsabil cu șoseaua Campina –Predeal timp de 17 ani, locuind la Bușteni, casa încă se păstrează pe Valea Cerbului sau Elemente dintr-o istorie necoafată a comunei Bănești povestită de baba Maria).  Nu putem decât deplânge faptul că mijloacele lui materiale au fost modeste, suntem siguri că ar fi lăsat câteva cărți de călătorie în străinătate care ar fi fost așezate pe primul raft al genului. În schimb, mulți neaveniți netalentați au primit subsidii generoase pentru a edita, mai ales înainte de 1989, cărți de călătorie absolut indigeste, pe care le descoperi doar atunci când cineva își lichidează biblioteca.

Motivul pentru care această publicistică locală nu a fost cuprinsă în volumul (era să scriem cărămidă) Dincolo de frontiere. Opere (Casa de pariuri literare, București, 2014) este mai degrabă pueril. Se afirmă că personajele din aceste sute de texte oricum au migrat către opera lui literară. Noi credem că de fapt a fost vorba despre amploarea cărții editate de CDPL, care de la 1.000 de pagini ar fi sărit binișor la 1400 sau 1500. Au fost preluate doar articolele din rubrica „Oameni de bine”. Chiar pe site-ul Casei de pariuri literare se menține aceasta informație parțială, pentru a justifica neincluderea restului publicisticii care fac volumul editat de CPDL incomplet. „Colaborări cu proză și publicistică la VatraDilema VecheDeciFormula AsUltimul AtuCultura. A fost semnatarul rubricii „Liberul arbitru” din săptămânalul ieșean Suplimentul de cultură și al rubricii „Oameni de bine” în ziarul Partener din Câmpina”. În plus, mai poate fi și disprețul bucureștean față de un oraș mic și neimportant.

Titlurile articolelor din rubrica Aberații de bun simt se doreau neobișnuite, șocante, atrăgătoare. Exemple- Un film cu negrii de negrii,  Puiu Schizoidu, Cum ne mai scuipam noi! Într-o țară care-a fost/Era cel mai mare prost, Mitocanul ofensat, Un iresponsabil. Io, Am să m-ntorc bătut, Arta de a fi gras etc.. Dacă în comuna natală, Bănești, biblioteca publică îi poartă numele, în schimb în Câmpina nimic nu amintește de trecerea sau viața petrecută de Sorin Stoica aici. Un panou este exilat pe unul din pereții interiori ai Bibliotecii Județene N. Iorga.

Orice scriitor, cu pretenții (sau nu), și-a pus problematica întrebare: de ce scrie (și pentru ce? pentru cine?). Întrebarea la care și-a răspuns Sorin Stoica în 2003 era de mare actualitate. Este de mare actualitate, având în vedere nișa în care au început scriitorii (sau cei care se pretind) să fie împinși. Scriitori sunt o modestă nișă a societății române de astăzi, la fel și restrânsul public care mai cumpără produsele create de primii.

„Scrii cu gândul să schimbi ceva. Întotdeauna se întâmplă asta. Sau măcar scrii cu gândul că se va schimba. E o diferență între cele două. Una majoră chiar. Scrii pentru a amuza, pentru a-l face pe cititor să se simtă bine. Nu să se distreze. Aia e cu totul altceva. Distracția. Neapărat cu e. Scrii pentru că te enervează ceva, scrii pentru a șoca, pentru a-i băga pe toți în mă-sa. (…) Scrii pentru că ai neapărat ceva de spus. Ești depozitar al unui mesaj. Sau doar îți închipui că ai fi. Îți dorești. Scrii ca să lovești pe cineva. Să-l bușești, mai dă-l în mă-sa de bou. Sau scrii pentru că altul scrie mai bine decât tine și ideea asta e greu de suportat. Scrii 6000 de semne ca și cum ai face zilnic 30 de flotări. O ritmicitate exasperantă. Funcție aproape igienică a scrisului” (în „De ce să scrii?” în ziarul Partener, nr. 163, din 17 aprilie 2003). În anul 2005 Sorin Stoica revenea la acest subiect- cine are nevoie de scriitori și de produsele lor? Necesitatea scriitorului de a muri pentru a fi considerat ca atare.  “Scriitorii sunt ficțiuni. Nimeni nu știe cu exactitate ce trebuie să facă un scriitor, cum trebuie să se comporte. Iar când cunoști unul, spunea cineva, ți se pare aproape indecent că acesta să existe. E doar o ființă de hârtie și atâta tot” ( numărul  253/aprilie 2005).

Ceea ce șochează la paisprezece ani de la moartea lui și la aproximativ două decenii de la scrierea acestei publicistici, este marea ei actualitate. Cam același lucru se întâmplă cu schițele sau piesele de teatru ale lui Caragiale, cu a cărui oralitate narativă îl putem compara pe Sorin Stoica, fără a exagera prea mult. În numărul 230, din anul 2004, Sorin Stoica scria un articol extrem de actual despre “Baronii instituționali”. Situația pare a se fi agravat de atunci “Am impresia că pe lângă ceva mai mediatizata categorie a baronilor locali, se poate vorbi despre apariția în România ultimilor ani a unei categorii extrem de nocive, aceea a baronilor instituționali. Vorba titlului. Indivizi care stăpânesc prin metode cvasi-medievale o instituție de cultură, politică, economică. Frustrați, ignorați de majoritatea oamenilor serioși, baronii se mulțumesc cu statutul de ayatollah de gang. De remarcat la el e că nu înseamnă ceva decât în mica lor enclavă, în care s-au izolat autist de orice intrus care le-ar putea proba impostura. Dacă ies de acolo nici măcar nu i-ar mai angaja cineva. Niște anonimi în fond. (…) Necăjiții care scot reviste literare în cine știe ce urbe obscură. Și care își laudă unul altuia producțiunile lălâi și trase de par cu un ton care maimuțărește un fel de solemnitate a culturii înalte. Dar aceasta nu e în fond decât o manevră consolatoare de ratat. Care încearcă să se împace cu ideea că măcar e cel mai mare scriitor de la el din cartier. Supărătoare nu e preocuparea lor pentru cultură. Deși unii sunt indicați pentru literatură la fel ca, vorba lui Țuțea, sifilisul la sistemul nervos. În fond, ei ar putea fi utili, recuperabili. Într-un orășel amărât, cineva vorbește despre Balzac. Supărătoare e însă disproporția dintre ceea ce se pretind a fi și caricaturile care sunt în realitate.” Sorin Stoica s-a ținut departe de viața culturală câmpineană. 

Despre jaful si impostura academica, ce se profila încă de la începutul anilor 2000, Sorin Stoica nu avea cum să nu aibă o părere avizată, având în vedere că știa fenomenul din interior. Aceste rânduri au fost scrise după ce autorul își terminase studiile universitare (2000), începându-le pe cele postuniversitare ( a urmat doua masterate). De altfel, el avea să fie păstrat în cadrul catedrei de Antropologie Culturală a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării, până în anul 2005, când nu a mai putut merge la serviciu (conform schiței biografice din ziarului Partener, ediția din 12 ianuarie 2006, dedicat lui Sorin Stoica, prilejuită de moartea lui). „Deși ar trebui să fie o elită, cred că în momentul de față media de inteligență a studențimii române nu o depășește cu mult pe cea a întregii populații a țării. Foarte mulți absolvenți dau la facultate doar ca să scape de armată. Vorbesc de partea masculină. Sexul slab are și el destule reprezentante care se pomenesc studente, doar pentru a scăpa de gura părinților. Care părinți se tem că, din lipsă de preocupări, fata lor va ajunge să-și facă veacul prin parcări, să o poreclească lumea flautista (…) Unde mai pui că nu există posturi pentru toți. Cu inflația de absolvenți la teologie nu-i exclus ca în curând fiecare familie să aibă preotul ei. Sau fiecare scară de bloc. Cunosc un student la particulară care scrie cu litere de tipar” (în numărul 87, 22-28 august 2001) Umorul său curge în cascade în aproape fiecare articol plasat în cadrul rubricii Aberații de bun simț.

De multe ori în articolele sale locale, Sorin Stoica pleca de la un fapt/incident aparent minor, pe care în general nici nu-l mai băgăm în seama, pentru a emite o judecată de valoare, moralizatoare. Doar un exemplu-„În tren, nu am dat niciodată șpagă nașului. Mi-e jenă de momentul ăla când trebuie să-i înfigi bancnota în nădragi și pur și simplu mi-ar fi silă de mine dacă aș da șpagă. Indivizii care dau șpagă au în primul rând o problemă cu respectul de sine. Adică au o foarte proastă părere despre ei înșiși. De-aia trebuie să îndeși în buzunarele celui care <te servește> cât mai multe atenții. Pentru că ai o bănuială că el te-a deconspirat și și-a dat seama ce poama ești.”  (O atenție, o măslină, 24 februarie 2005).

Trebuie subliniat faptul că Sorin Stoica nu putea suporta constrângerile. Îi discrimina pe proști și prostia în formă continuă și avea curajul să de-scrie nenumăratele ei fațete. Contactul cu instituția spitalului din România i-a prilejuit în ultimii ani de viață nenumărate bucăți literare (chiar și cărți). „Oltenii sunt o nație de oameni uimitoare. Toți colegii pe care i-am avut și erau olteni sau oamenii pe care i-am cunoscut și aparțineau speciei ăsteia aveau ceva forfotitor, o neliniște nesănătoasă, o agitație permanentă, că îți venea să-i legi de scaun, stai dracu acilea și ciocu’ mic! Aleargă, se agită, pentru că probabil activitatea cogitațională îi sperie. Decât să gândești, mai bine te agiți (…) N-am nimic împotriva oltenilor dar, vorba aia, nici în comun”(în Despre olteni-2005) Ura corectitudinea politică, ce instituie tot un fel de cenzură, poate mai soft. Dar este clar că despre anumite subiecte nu e bine să scrii, daca nu vrei să ai probleme. Articolul Arta de a fi gras este o condamnare fără echivoc a modelor și tendințelor trendy de acum „Trebuie să ai un corp atletic, bicepși, tricepși. Creier nu-i obligatoriu. Dar fără bicepși esti un papagal. Și parcă ți-ar impune cineva chestia asta. (…) Cei mai caraghioși oameni sunt cei care elogiază rețetele de slăbire, o viață cumpătată și altele asemenea. Indivizii  aceștia se îndoapă cu ciorbă de varză. Efectul ei asupra vezicii este de notorietate, așa că crisparea lor devine explicabilă. Nu mai spun că sunt ipocriți. Dacă în timpul zilei nu se ating decât de verdețuri, cum se lasă noaptea, tabără pe frigider. A fi gras în vremurile astea este o formă de protest. Ești gras ca să epatezi burghezul” (în numărul 84 din 1-7 august 2001) 

În ediția specială a ziarului Partener, la care am făcut referire, editorialul este intitulat Sorin, un frumos maratonist, preluându-se din titlul ultimului articol pe care Sorin Stoica l-ar fi dictat pe patul de moarte mamei sale. Un articol despre fotbal (Maratoniști și pietoni), marea pasiune a lui. Greu de înțeles cum cineva, înainte de ciocăni la Ultima Poartă, se poate gândi tot la Mutu, Rădoi, Dorinel Munteanu, Dică sau Măldărășanu fragil, fiabil ca un gât de soldat veteran dar el a făcut-o. Probabil l-a ajutat în marea trecere. Sorin Stoica a fost mai degrabă un sprinter, nu un maratonist iar sutele de articole scrise pentru acest ziar, care și-a încetat apariția de ani buni, o dovedesc fără tăgadă. Simțea că nu are timp iar Cuvântul trebuia spus/scris.


CODRUȚ CONSTANTINESCU este istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viață.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018), “Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Ploiești, 2019).