Melancolia își așază stările în firile găsite să le ofere adăpost, să le adauge și să îi accepte reprezentările, toate feluri firești de a se impune în urma acestor pătrunderi, iar mai departe caută să rămână definitiv pe aceste poziții cucerite și puse pe hărțile modurilor ei de a se arăta și de a tulbura în continuare. De aici încolo se mută totul într-un nefiresc neînțeles ușor de corpul și mintea pe care și le-a adăugat, pe care le-a alăturat structurilor ei sedimentându-le și făcându-le astfel să se vadă și să fie văzute. Stările melancoliei continuă să acapareze, și fac astfel încât să adune cât mai multe răsfrângeri ale tuturor acestor imagini desfășurate și mutate în ecouri, în rostogoliri și adăugări continue ale corpului ce le-a cuprins și care de acum crește necontenit.

   Adrian Bodnaru ne înlesnește apropierea și înțelegerea acestor adâncimi prin cuvintele poeziei pe care (ne-)o scrie, pe care o folosește ca să aducă firescul în corpul nefirescului, în structurile lui care pot să mențină întreaga atmosferă în ale cărei rarefieri ea să se poată așeza și respira, în care fiecare dintre poveștile lăsate să se ivească să își poată păstra silueta în cotidianul în care a fost adusă și lăsată să se preumble. Aproape totul seduce în poezia astfel înfățișată privirii și lecturii de autor, iar tot acest transport de stări și de imagini, toată această inițiere în cunoașterea acestor intensități conținute de atmosferele scrise de el este un îndelung și delicat eseu asupra formării, un continuu dialog între poem, între poet și cititorul lui, dialog care continuă și întregește povestea formării acestei poezii și a metodelor de cuprindere în corpul ei a acestei calme și sfâșietoare melancolii, și ale fiecărui moment în care ea reușește să se impună și să se lase dezvăluită, visată, arătată.

Bătăile în ușă erau mai subțiri

decât un iepure de câmp obișnuit cu inima lentă.

Am primit prima zi de școală după câteva săptămâni:

semăna cu veioza adusă în locul vânatului…

   Poezia lui Adrian Bodnaru ne face cunoscute cuvintele necesare pentru ca fiecare dintre noi să ne putem apropia de pielea acestor poeme, să le putem vedea și atinge pe fiecare în parte și astfel să rămânem prinși în aceste desfășurări pe care stările noastre devenite tactile să le recunoască și să le înțeleagă ducându-le mai departe în apropierea celor de până acum și amplificându-le împreună, ușurând aceste noi alcătuiri și înțelegeri ale firii, ale noilor firi odată cu aceste ajustări, împrejmuiri și împreunări. Astfel melancolia se dislocă și se propune vederii, lecturii și înțelegerilor în poezie, în această poezie și în toate cuvintele ei care reușesc să o (cu)prindă, să îi faciliteze aceste noi și neobosite locomoții împreună cu toate mișcările noi în fiecare nouă fire, în fiecare nouă atmosferă și în fiecare nou peisaj în care se vor așeza, în care se vor lăsa de acum descoperite și înțelese.

Zburam de-a lungul căilor ferate,

cât să mă rătăcesc în fumul locomotivelor:

franceza mea era slabă

ca vederea sălciilor pletoase

în preajma frumoaselor vremii,

dar mă ridicam la timp de pe stânci,

salutând graseiat

din corzile de pian ale biplanului

și apăream în emisiuni filatelice…

   Aproape nimic nu anunță intensitățile care sunt așezate discret în fiecare poem și care se desfășoară lent în cuvinte, și nici nu se simt ușor transele pe care melancolia le dispersează de-a lungul lecturii. Totul se adună într-un ghem care crește continuu și care ține în firele lui toate aceste tristeți adunate, toate stările și așezările lor în cuprinderile firii, în amintirile ce le lasă mai departe în fiecare urmă descoperită și arătată de poet, făcută text și mutată în povestea vieții ca reper, ca necesar punct de trecere mai departe, de urcare spre noile straturi, spre noile povești ce își așteaptă spunerea și așezarea.

Semănam atât de mult cu o durere senină,

încât se închideau ochii cu mâna pe mine,

ca un început

de jurământ și salut…

   O vară întreagă sau mai multe la rând este o cuprinzătoare colecție în care melancolia își face cunoscută fiecare dintre prezențe în cuvinte, în cuvintele senzuale și calde ale poeziei pe care Adrian Bodnaru o trimite de fiecare dată spre lume, spre fiecare dintre reprezentările ei care se pot așeza în stările înțelegerii, ale dezvăluirii acestor încercări ale firii care le vede, care le scrie și care are puterea de a le spune și de a le împărtăși. Imaginile care le completează sunt copleșitoare și de neuitat, iar fiecare dintre ele continuă amplificarea și apropierea fiecărei stări care aduce cu ea mai multe și mai puțin cunoscute la rând.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.