După publicarea unui volum remarcabil referitor la Unirea Bucovinei (Iancu Flondor: Bucovina și România Mare. Documente și scrisori, Humanitas, 2017), cercetătorul Andrei Popescu ne propune de această dată biografia lui Ioan G. Miclescu, cunoscut ca Jean Miclescu, denumit emfatic „boierul de la Călinești” – om politic conservator, jurist și publicist (Epoca, Protestarea) din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX. Jean Miclescu a fost un personaj atipic al timpului său (nu însă unul de rangul întâi al vieții politice), nu a stat în lumina reflectoarelor (deși cele câteva discursuri ale sale din Sala Parlamentului au făcut istorie), nu a gustat viața mondenă a capitalei, a manifestat întotdeauna o anumită rezervă față de publicitate și a rămas fidel crezurilor sale, cu precădere antimonarhice și conservatoare.

            Structurată clasic, după tiparul biografiilor – proveniența, familia, copilăria, studiile, cariera politică și publicistică – cercetarea lui Andrei Popescu pornește de la reconstituirea genealogică a familiei Miclescu – un vechi neam boieresc – care, așa cum afirmă în Prefața lucrării nepotul boierului, Radu Miclescu, era în Moldova „de dinaintea descălecatului.” În cazul Miclescu discutăm așadar despre o familie din categoria marii boierimi, care își trage legitimitatea și puterea tocmai din faptul că precedă apariția domniei. Miclescu este conștient de poziția sa socială, are sentimentul adânc înrădăcinat că nimic și nimeni nu îi poate răpi statutul său conferit de trecut și de naștere, dar, în același timp, așteaptă o recunoaștere publică din partea contemporanilor săi, care se pare că îl consideră mai degrabă o excepție în contextul vieții politice.

            Jean Miclescu (1857-1920) s-a născut pe moșia familiei sale de la Călinești, a absolvit studii de drept în Franța, se întoarce în țară și profesează în cariera juridică devenind în 1900 secretar general al Ministrului Justiției, unde lucrează alături de Titu Maiorescu. În politică a fost apropiat de trei mari personalități (P.P. Carp, Titu Maiorescu Și Nicolae Filipescu) și deși nu a ocupat o funcție ministerială, a luptat de partea opoziției față de guvernul condus de Ion. C. Brătianu, susținând la rândul său intrarea în război a României de partea Antantei.

            Ceea ce îl singularizează pe Miclescu în galeria oamenilor politici ai vremii sale este o empatie aparte pe care o manifestă față de țărănime și virtuțile ei conservatoare – „toți adevărații români nu pot fi decât conservatori, căci cine e patriot e conservator.” În discursul său ținut în cadrul Congresului Partidului Conservator din 23 iunie 1902 consideră că „țăranii sunt clasa cu adevărat conservatoare, care a apărat legea, limba și naționalitatea noastră,” iar într-o scrisoare pe care i-o trimite lui Titu Maiorescu (de care este legat  prin afinități politice și junimiste) în anul 1907, spune că „se pot face minuni cu o țărănime așa înzestrată de la Dumnezeu.” Miclescu proiectează o relație idilică între „țărănimea cuviincioasă și harnică” și „boierimea patrioată,” atașată de moșiile ei constituind un model de stabilitate și educație, pe care o gestionează personal în armonie și în bună înțelegere cu aceștia. Ba chiar momentul răscoalei de la 1907 la Călinești se desfășoară pașnic, prin dialog, întrucât – spune Miclescu despre țăranii de pe moșie – „sunt oameni plini de bun simț și de firească blândețe.”

            În epocă, Miclescu este considerat mai degrabă un răzvrătit – într-o scrisoare adresată lui Pompiliu Eliade, directorul Teatrului Național, care îi retrăsese propunerea  de a fi membru al Comitetului de lectură întrucât ministrului Spiru Haret îi era teamă să se prezinte la regele Carol cu un act pe care ar fi figurat numele antimonarhistului Miclescu, acesta îi răspunde: „Am zis în gura mare ceea ce alții gândeau în taină de teamă de a-și compromite cariera. Am privit țintă în ochii nemernicilor cari ne păgubeau și-n mijlocul slugilor cu șervetul subsuoară – multe dintr-însele prinți cu coroane pe izmene – am rămas ceea ce au fost părinții mei, boier, adică stăpân pe mine, pe gândul meu, pe gura și condeiul meu.”

            Paradoxal, deși considera că regele Carol este un uzurpator pentru că „s-a suit în scaunul lui Cuza dat jos prin revoluțiune,” în conacul său de la Călinești a fost vizitat în repetate rânduri de regina Maria, încă de pe vremea când era principesă moștenitoare, singură sau împreună cu principele moștenitor Ferdinand. Soția sa, Alina Miclescu (născută Cantacuzino), este o prietenă apropiată a reginei, dar în același timp rudă de sânge cu mulți dintre prim-miniștrii epocii. Ironia face ca regele Carol să îl decoreze de mai multe ori pe Miclescu (cu ordinul Steaua României), motiv pentru care ziarul Furnica publică un text măgulitor la adresa suveranului: „Aducem prinosul nostru de admirație înțeleptului suveran pentru generozitatea feroce cu care știe să se răzbune împotriva politicienilor cari la un moment dat l-au atacat. Decorația primită dovedește o dată mai mult înțelepciunea bătrânului Monarch.”

            Cartea reconstituie cu onestitate portretul boierului, care – în pofida firii și a tenacității cu care a rămas fidel crezurilor sale – în corespondența și în memoriile scrise de contemporani, nu beneficiază de un portret negativ, ci dimpotrivă. I.G Duca  spune despre el că este „un om cult”, iar Iorga, deși îl consideră „un temperament de o sensibilitate extraordinară, dar cu porniri excesive,” îi recunoaște valoarea, afirmând că este „om cu vaste cetiri”.

Andrei Popescu, Jean Miclescu, boierul de la Călinești, Editura Humanitas, București, 2019, 312 p.

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista România literară, nr.38/2019.