Doina Ruști se confundă ușor cu un personaj din cărțile sale. După nume, după privirea curioasă și enigmatică, după însuși felul în care le vorbește studenților despre cărți și cultură, despre alegeri și, în fond, despre viață.

Paturi oculte – un roman ca o mașină a timpului – a apărut în noiembrie 2020, în colecția „Biblioteca de Proză Contemporană”, a Editurii Litera. Romanul surprinde povestea unei căutări și, dacă la început ai fi tentat să crezi că e vorba doar despre paturile mistice și despre „vrăjile” pe care aceste personaje ascunse le propagă în lume, înaintând cu lectura, înțelegi că este vorba despre o căutare interioară, a sensului, a timpului potrivit pentru ființare, care – aflăm ulterior –  nu-i altul decât prezentul.

Într-o întâlnire cu studenții Facultății de Litere, ați spus că, pentru dumneavoastră, numele sunt extrem de importante. Observăm predilecția pentru nume chiar și în interiorul romanului, unde scrieți că „Toate numele sunt neverosimile ori au o doză de ridicol în ele”, dar și că „Numele nu este cel pe care ți-l alegi tu, ci cel pe care ți-l dau ceilalți” (p. 69). Pornind de la aceste afirmații, cât simțiți că aparțineți numelui dumneavoastră și cât vă aparține la rându-i? Ne construim, oare, viața în jurul numelui sau încercând să ne sustragem destinului pe care acesta ni-l propune?

Numele este cea mai directă legătură socială. Inițial, vine cu o încărcătură mai mult sau mai puțin istorică, dar cu timpul se modelează după tine ca individ, în funcție de acțiunile tale. Este adevărat că sunt nume care și-au câștigat o notorietate atât de mare, încât apoi două-trei generații nu mai fac mare lucru, în afară de a se folosi de prestigiul acelui nume. Dar cazurile cu adevărat interesante sunt ale acelor oameni care construiesc ei înșiși valoarea unui nume insignifiant. În ceea ce mă privește, am renunțat la numele primit de la strămoși, un nume pompos, terminat în –escu, purtat de multe generații de dascăli, oameni care au scris cărți, pentru care a contat numele. Cu toate acestea, eu am luat un nume care mi s-a părut solar, nu prin semnificație, cât prin sonoritate – mă refer la actualul meu nume, un genitiv, cu o istorie inepuizabilă prin anonimat. Prin urmare, în cazul meu, numele a fost doar haina, care mi-a dat confortul să mă manifest. Eu l-am ales, aruncând numele meu natural, cu toate moștenirile lui.

Pentru Flori există doar paturile și misterul țesut în jurul lor. Liceul, bacul, facultatea, toate trec fără să graveze nicio urmă în structura ei afectivă. Există o graniță tangibilă între pasiune și obsesie?

Când pasiunea nu mai alimentează spiritul devine obsesie; iar despre pasiune vorbim când omul își trăiește alegerile la cote înalte, implicat până-n măduvă, capabil de renunțări adeseori erozive, dar care generează o asemenea bucurie de viață, încât toate pierderile devin neglijabile. În situația în care această bucurie se stinge, omul continuând cu aceeași ardoare să se implice în ceea ce fusese odată pasiunea sa, totul se transformă în obsesie. Flori nu are pasiuni. Întâlnirea ei cu dumbrava are loc la vârsta marilor căutări, tocmai de aceea totul începe ca o un joc, transformându-se cu timpul într-un scop fără motivație reală. Ea este doar victima colaterală a lui Căpriceanu și a obsesiilor lui mediocre.

În Sistemul obiectelor, Jean Baudrillard vorbește despre „o întreagă vegetație a obiectelor”, despre „o floră sau o faună, cu specii tropicale și glaciare, cu mutații bruște și cu specii pe cale de dispariție.” Ce alte obiecte „oculte” au candidat pentru rolul de protagonist al romanului?

O carte. Ideea inițială se învârtea în jurul librarului. Apoi a venit pandemia, iar patul a ocupat dintr-odată locul central și, cum romanul are ca temă experiența aceasta, mi s-a părut normal să fac din el subiectul. În plus, se potrivea și cu intenția mea de a crea un caracter ascuns, care învârte pe degete toată situația, devenind autorul tuturor evenimentelor întâmplate de-a lungul romanului, dar a cărui existență n-o descoperi decât la final: Căpriceanu. El este stăpânul obiectelor magice, un maestru mediocru, fără conștiința rolului său, înfumurat și incapabil să-și vadă lungul nasului – adică un om emblematic al timpurilor noastre. Prin urmare, sub bagheta sa, lumea, cu minunile ei, cu dumbrăvi magice și cufere de cărți, cu manuscrise vechi și căi delicioase, care duc spre desfătările lecturii, totul, de fapt, se umple de suspine.

Există un paragraf în romanul dumneavoastră, în care Flori descrie trecutul „ca pe-un tip fanfaron, genul care te ține pe loc cu povești fără legătură cu tine.” (p. 93) Această atitudine de ridiculizare a trecutului își are culcușul în rândul tinerilor din ziua de astăzi sau este produsul a ceea ce numim, la nivelul simțului comun, faptul de „a trăi în trecut”?

Adeseori am privit ironic timpul consumat, atât ca perioadă încheiată, cât și ca timp predilect al povestirii.

În romanul Mâța Vinerii scriam că „Trecutul e ca un câine care îți rupe fără întrerupere turul, în timp ce pre­zentul este o potaie care te păcălește s-o ții în brațe, făcându-te să uiți viitorul – un ogar din rasa afgană”, iar în alt roman spun despre timpul trecut că e „mort, dar cu pretenții.” Atât ca timp consacrat al povestirii, cât și ca recipient al amintirilor, e înșelător, plin de capcane și supraevaluat. Pierdem multă vreme cu nostalgii, rememorări, fotografii de altădată etc., încât uităm adeseori că trăim sub clipa cea repede, iar în sensul ăsta istorisirea faptelor duse a început să fie resimțită ca o piedică existențială. Nararea la timpul prezent capătă teren și constituie totodată un act insurgent în interiorul literaturii epice actuale. Prin urmare, ironia mea e programatică, face parte din proiectul scriitoricesc.

Simțiți că, atribuind un rol important tehnologiei în geneza romanului (de la căutarea unor cărți și persoane pe Google sau Facebook, până la transmutarea unui telefon mobil în lumea cealaltă) reușiți să vă apropiați de generația tânără? Ar putea tehnologia să-i convingă pe cei care nu au acordat încă o șansă literaturii să se apropie de ea, tocmai pentru că este o referință comună?

Este normal ca tehnologia să schimbe viziunea (atât pentru artist, cât și pentru receptor), acesta este mersul lumii, eu însămi prefer lectura pe suport electronic, deoarece îmi dă toate libertățile. În romanul meu ea devine calea prin care Flori descoperă lectura, cărțile, până la urmă, literatura. Este drumul normal, nu doar pentru generațiile tinere. Toți citim pe net, ne informăm în legătură cu o carte sau cu o temă, ca de acolo să ajungem la alt text, la alt site, la alte gânduri. Or nu este acesta drumul normal al dezvoltării intelectuale? Exact asta făceam și eu în adolescență: deschideam o carte, iar adeseori îmi fugeau ochii pe o notă de subsol, care devenea dintr-odată mai importantă decât textul propriu-zis al cărții, iar în acea notă era un nume sau un titlu și alergam nebunește la bibliotecă să caut informații noi, să deschid ferestre spre alte texte…

Citind romanul dumneavoastră, mi-am imaginat cum ar fi ca fiecare dintre noi să dețină un astfel de pat ocult, o lume în care să trăiască la fel de autentic ca în realitate, și în timpul nopții. Se poate transforma un pat „obișnuit” într-un pat „ocult”? Care este rețeta?

Se poate, dar rețeta este secretă 🙂

Roxana Stan este masterandă la Literele Bucureștene și mereu curioasă de lucrurile care-ți taie respirația. Dacă ar trebui să descrie în trei cuvinte lumea în care trăiește, ar alege fără să stea pe gânduri: crâmpei, cafea și senzație.