Editura Polirom anunţă apariţia unui nou titlu în colecția Historia: Despre marea strategie de John Lewis Gaddis, traducere de Dan Sociu.

„O analiză cuprinzătoare a modului în care liderii iau decizii strategice. Un studiu dinamic, erudit asupra trecutului în beneficiul viitorului.” (Kirkus Reviews)

În Despre marea strategie, John Lewis Gaddis prezintă teoria și practica marii strategii din Antichitate pînă la al Doilea Război Mondial, avînd ca surse clasici ai istoriografiei (de la Herodot la Tucidide), ai gîndirii strategice (de la Sun Tzu la Clausewitz) și ai gîndirii politice (de la Machiavelli la Isaiah Berlin), dar și scrierile Sfîntului Augustin sau nemuritorul roman Război și pace al lui Tolstoi. Proiectul dezastruos al lui Xerxes de a invada Grecia, modul impresionant în care Octavian a edificat Imperiul Roman sau în care Elisabeta I a ținut piept Invincibilei Armade, asigurînd supremația maritimă a Angliei, înfrîngerea suferită de Napoleon în Rusia și succesul marilor președinți americani Abraham Lincoln, Woodrow Wilson și Franklin Delano Roosevelt sînt tot atîtea lecții care duc la o singură concluzie: ca să fii învingător, trebuie să ai o viziune strategică flexibilă, care ține seama de conjunctură și de particularitățile terenului de acțiune, și să nu uiți că imperativ este să-ți atingi prin orice mijloace obiectivul stabilit.

Din cuprins:

Dincolo de Hellespont • Ziduri lungi • Profesori și pripoane • Suflete și state • Prinții ca pivoți • Lumi noi • Cei mai mari strategi • Cel mai mare președinte • Ultima și cea mai mare speranță • Isaiah

Fragment

„Ce se întâmplă [în Uniunea Sovietică] e […] nespus de sordid şi de detestabil”, îi scria Berlin unui prieten în noiembrie 1946: „Umilirea lentă a poeţilor şi muzicienilor e mai teribilă într-un fel decât împuşcarea lor directă”. Dar nu suferiseră mereu artiştii ruşi sub conducători tirani? Ba da, avea el să admită mai târziu, dar, încercând să suprime creativitatea, ţarii o concentraseră: Rusia a devenit, în timpul lor, un mediu favorabil ideilor, care „erau luate mai în serios şi jucau un rol mai important şi mai special [aici] decât oriunde altundeva”. Bântuit de contrastul dintre istoria pe care o ştia şi prezentul pe care îl văzuse, Berlin şi-a propus să conecteze Rusia secolului al XIX-lea „cu lumea modernă [şi] cu condiţia umană în general”.

Legătura ar consta în marxismul secolului XX, vlăstarul revoluţionarilor ruşi în aceeaşi măsură ca al lui Marx însuşi. Abordarea tradiţională a gândirii critice, luminate sau nu, cel puţin evaluase situaţii pe baza meritelor acestora mai degrabă decât prin prisma unor prejudecăţi „pentru care niciun fel de descoperiri factuale nu pot […] să facă vreo diferenţă”. Dar marxiştii pretindeau „că ştiu dinainte dacă opiniile unui om sunt corecte […] pur şi simplu aflându-i situaţia sau condiţia socială ori economică”. Presupuneau că „teoria [lor] este irefutabilă”. Berlin şi-a lărgit curând argumentaţia pentru a include fascismul, „culmea şi decăderea […] patriotismului mistic” care i-a înflăcărat pe naţionaliştii Europei în secolul al XIX-lea. Astfel cele două mari crize ale epocii sale – al Doilea Război Mondial şi Războiul Rece – erau rezultatele determinării „totalitare” de a înlătura contradicţii „prin alte mijloace decât gândirea şi argumentul”.

Raţionaliştii considerau de mult că contradicţiile poartă în sine germenii propriilor soluţionări. Conservatorii le găseau în trecerea timpului, care slăbeşte controverse vechi integrându-le în circumstanţe noi: Bismarck şi Salisbury întruchipau această tradiţie. Liberalii le căutau în structuri acceptabile pentru tabere opuse: cele „14 puncte” ale lui Wilson încercau acest lucru. Şi unii, şi alţii credeau – „prea evident ca să înţeleagă clar” – că problemele pot fi rezolvate prin „punerea conştientă în practică a unor adevăruri asupra cărora toţi oamenii îndeajuns de sănătoşi la cap să poată cădea de acord”.

Dar dacă timpul trecea prea încet? Dacă nu existau „adevăruri”? Dacă existau, dar era imposibil să fie cunoscute? Acestea erau subversiunile cu care radicalii ruşi ai secolului al XIX-lea au infectat secolul XX: „Dacă revoluţia o cerea”, atunci „totul – democraţie, libertate, drepturile individului – trebuia să-i fie sacrificat”. Marx, voia Berlin să creadă, fusese „prea european” ca să meargă atât de departe. Lenin nu avea astfel de scrupule: „Masele erau prea stupide şi prea oarbe să li se permită să meargă în direcţia aleasă de ele. […] Puteau fi salvate numai fiind comandate fără milă de conducători care dobândiseră capacitatea de a şti cum să-i organizeze pe sclavii eliberaţi într-un sistem planificat raţional”.

John Lewis Gaddis este profesor de istorie „Robert A. Lovett” la Yale University și directorul fondator al Brady‑Johnson Program in Grand Strategy. Dintre lucrările sale amintim The United States and the Origins of the Cold War: 1941-1947 (1972), Strategies of Containment: A Critical Appraisal of American National Security Policy during the Cold War (1982), The Landscape of History: How Historians Map the Past (2002), Surprise, Security and the American Experience (2004) și The Cold War: A New History (2005). The New York Times l-a numit „decanul istoricilor Războiului Rece”. A primit două distincții pentru activitatea sa didactică la Yale, iar în 2005 i s-a decernat medalia National Humanities. În 2012, studiul său George F. Kennan: An American Life a primit premiul Pulitzer pentru biografie.

Cartea este disponibilă în ediție cartonată și poate fi achiziționată de pe site-ul editurii, aici.