O apariție editorială inedită pe piața românească (cu o prezență de doi ani în spațiul publicistic francez) o reprezintă ciclul de volume – pentru că mi se pare absolut îndreptățit în a le considera împreună – referitor la corespondența sculptorului Constantin Brâncuși cu artistul Marcel Duchamp și cu dansatoarea elvețiană Marthe Lebhertz. Inițiativa de a studia scrisorile rămase dintre protagoniști îi aparține Doinei Lemny (cercetător în cadrul Muzeului Național de Artă Modernă de la Centrul Pompidou din Paris), ea însăși autoare a mai multor volume referitoare la viața și opera sculptorului, iar pentru traducerea și publicarea în limba română – într-o excelentă prezentare grafică – meritul revine editurii Vremea. Cele două volume, intitulate Brâncuși & Duchamp sau povestea unei prietenii și respectiv Brâncuși & Marthe sau povestea de iubire dintre Tantan și Tonton reprezintă în primul rând o altfel de viziune – legată de această dată pe de o parte de  intimitatea artistului, de felul său de a se lega de un om, de a relaționa în proximitatea cuiva și de a rezona afectiv la provocările unei relații, și, nu în ultimul rând, o scanare a avangardei artistice europene și americane de la începutul secolului XX. Ambele volume conțin referințe despre aceleași persoane din viața lui Brâncuși (mai mult chiar, se completează și se susțin reciproc) și tratează – din perspective diferite – anumite momente legate de vânzările operelor sale sau despre expozițiile de pe continentul american. În sine, stilul epistolar – sau reconstituirea unei corespondențe – reprezintă, alături de publicarea jurnalului, redarea particularului, a quintesenței trăsăturilor unui individ. Cui folosește această reconstituire a corespondenței? – firește, în primul rând exegeților lui Brâncuși, istoricilor de artă, celor preocupați de cotele de vânzare și fluctuațiile de pe piața artistică, pasionaților de aspecte ale boemei din perioada interbelică și, de ce nu, publicului larg.

Corespondența dintre Brâncuși și Duchamp este păstrată integral la Biblioteca Kandinsky de la Centrul Pompidou din Paris și toate scrisorile – telegramele, vederile, cablogramele – precum și ciornele pe care sculptorul român obișnuia să le scrie, au rămas în atelierul acestuia. Interesant este faptul că în absența acestor scrisori, prietenia dintre cei doi ar fi fost imposibil de demonstrat și de reconstituit, cu atât mai mult cu cât ambii au păstrat o discreție suspectă asupra relației dintre ei. Nu s-a speculat niciodată altceva decât o prietenie pură, însă atât Duchamp – un dialectician în esența sa,  ins care frecventa cu entuziasm lumea mondenă pariziană, cât și Brâncuși – un izolat, un contemplativ, un om mai degrabă retras, care prefera să își primească apropiații în atelier, nu au făcut publică apropierea lor. În pofida ajutorului pe care Duchamp (firește, motivat la rândul său de comisioanele pe care le primea) i-l oferă sculptorului român prin prezentarea acestuia pe piața americană a galeriilor, Brâncuși se arată mai degrabă în scrisori rezervat și laconic. În fața entuziasmului cu care Duchamp îi scrie întotdeauna prietenului său, reacția partenerului său de dialog este prin excelență prudența. Brâncuși nu face confesiuni, nu se plânge și, mai ales,  nu se arată încântat în fața succesului. Este preocupat de reușita expozițiilor sale la galeriile lui Brummer sau, pur și simplu, negociază direct prețurile prin intermediul scrisorilor. Nu reiese din corespondența celor doi nimic referitor la modul cum aprecia Brâncuși arta lui Duchamp, deși avem motive să credem că nu era străin de inovațiile acestuia (Le Grande Verre) în contextul artei dadaiste și suprarealiste și mai ales, că nu ar fi ignorat naturalețea, spontaneitatea și deschiderea umanistă a prietenului său. Duchamp însă, este de o căldură impresionantă și se arată preocupat inclusiv de starea de sănătate a românului. El manifestă o mare afecțiune pentru „bătrân”, îi dă sfaturi în legătură cu sănătatea și îl încurajează să profite de diverse avantaje ale unei călătorii. Ca un adevărat prieten, el o tratează pe Marthe, partenera de viață a lui Brâncuși ca pe un membru al familiei – „Marthe-Maurice, mica zână cu cosițe blonde care domnea în atelierul maestrului.” Foarte discret, Marcel Duchamp nu și-a dezvăluit niciodată motivele devotamentului său față de sculptor și nici nu l-a criticat niciodată. Anul 1926 marchează începutul colaborării dintre cei doi artiști, iar Marcel Duchamp devine organizatorul ideal a unei retrospective Brâncuși la New York în prestigioasa Brummer Gallery.

Atât Brâncuși, Duchamp dar și Marthe, fac parte dintr-un grup original care se autointitulează „grupul Maurice”. Toți se apelau și se identificau unul pe altul ca fiind un „Maurice”, ba chiar se și semnau în scrisori – „Nu oricine era Maurice! Trebuia să te dăruiești cu trup și suflet, un suflet foarte curat, ca să fii un Maurice.(…) Maurice ăștia, a declarat el într-o zi cu un aer grav, sunt o specie foarte aparte de oameni. Nu-i poți defini. Există în lume și se recunosc atunci când se întâlnesc (…) Duchamp i-a găsit.”

După anul 1934, corespondența între Duchamp și Brâncuși devine sporadică. Lunga întrerupere a comunicării lor prin scrisori și frecventele călătorii ale lui Duchamp în Statele Unite coincid, probabil, cu o pauză în relațiile lor de prietenie. Cum a făcut-o și în timpul Primului Război Mondial, Brâncuși se retrage în atelierul său și-și continuă munca la adăpost de grijile financiare. „…aș fi cu adevărat încântat să retrăiesc împreună cu tine orele plăcute din 1927 și 1933. Cu afecțiune Marcel Duchamp Maurice.” Interesant este că toți cei care l-au cunoscut pe Brâncuși și care au vorbit despre el în memorii sau în interviuri, îl evocă foarte rar pe Duchamp. Brâncuși își amintea cu plăcere și nostalgie de unii prieteni ca Satie, Modigliani, Pound și Rousseau Vameșul, în schimb, el nu vorbea niciodată despre Duchamp și relațiile dintre ei. Rămân însă documentele care evocă această prietenie.

Pe Marthe Lebherz Brâncuși o cunoaște la începutul lui 1925. Marthe, care nu împlinise încă 20 de ani, este o fată blondă, înaltă și delicată. Cozile sale împletite pe care le purta adesea ca o coroană în jurul capului precum țărăncile tinere din țara natală a lui Brâncuși, sau poate aerul ei de tânără timidă și reținută, se pare că l-au fascinat pe sculptor și, între el – aflat la vârsta maturității – și tânăra ingenuă, a fost un adevărat coup de foudre. Având nevoie de o secretară care să se ocupe de afacerile sale artistice în timpul absenței, Brâncuși profită, împreună cu Marthe, de ocazia de a „disimula” această iubire pe care prietenii sculptorului o cunosc dar de care familia Marthei nu știe încă nimic.

De altfel, Marthe își ia în serios munca de secretară a marelui sculptor și își face un titlu de glorie din îndeplinirea cât mai temeinică a îndatoririlor care îi revin, între pregătirea expoziției și administrarea atelierului în timpul absenței sculptorului. Plecarea lui Brâncuși la New York, pe 1 septembrie 1926, marchează începutul unei intense corespondențe cu Marthe, rămasă la Paris. Își trimit în fiecare zi lungi scrisori de dragoste. Pun chiar la punct un sistem de nume de îndrăgostiți, apropiate ca sonoritate, pe care nu le cunosc decât ei doi: Tonton pentru Marthe și Tantan pentru Constantin. Relația lor cunoaște un crescendo în decursul anului 1926 (Marthe i se adresează cu formulele Dragule drag, Dulcele meu, te-am căutat toată viața și abia te-am găsit …), însă către 1928 intensitatea iubirii scade, ea nu mai este sub aceeași vrajă (îi scrie doar te îmbrățișez la sfârșitul scrisorilor), ajungându-se către începutul anilor 30, la impersonalul dumneavoastră și la o politețe rece.

Ineditul acestor cărți rezidă tocmai în abordarea altfel, diferită, din jurul personalității lui Brâncuși. Corespondența deschide o fereastră către partea mai puțin cunoscută a artistului și este interesant să îi surprinzi mici fragmente de viață reconstituite din propriile sale mărturii și complicități cu apropiații care îl frecventau. Vedem așadar un Brâncuși taciturn și rezervat în scrisorile către magneticul Duchamp și, în același timp, un Brâncuși tandru și îndrăgostit în raport cu blonda dansatoare elvețiană, singura femeie – așa cum specifica Doina Lemny – cu care sculptorul a dorit într-adevăr să se căsătorească.

Notă: acest text a apărut în premieră în România literară, nr.26/2019