„Cel de la geam”, de Ciprian Apetrei – o carte ce-ți forțează mirarea

Când eram mică, exista în casa noastră demult dispărută, un loc unde prin jaluzelele de nanghin, rărite, pătrundea un fascicul de lumină. Mereu la  aceeași oră. Și în el, se vedeau fire de praf dansând haotic: mă scăldam în acel duș de lumină, întindeam mâna să prind infinitele particule, să le adun, să le aranjez și ele, nu se lăsau nici măcar atinse. Rămâneam prinsă în acel joc  până lumina dispărea, îl consideram magie pură și realitate deopotrivă ca mai apoi locul din casă să redevină  unul obișnuit, chiar banal. Apoi am văzut același joc al lucrurilor invizibile puse în lumină când mergeam la cinematograf. Pe deasupra mea, în întunericul greu, de undeva din spate, mănunchiul de nici 5 centimetri diametru, o pâlnie de lumină și culori, se răsfrângea pe pânza cât un perete imens, într-o poveste. Și culmea, mereu același fascicul dar mereu altă poveste.

Senzația aceasta de a atinge obișnuitul transformat în magie, am avut-o citind cartea „Cel de la geam”.

Eu nu-mi împart cărțile citite în cărți mari și excepționale și cărți mici; ci în cărți care  mă atrag pentru că îmi ating inteligența și mă duc cu un pas mai înainte spre a învăța din ele, și cărți care, îmi ating inima și mă răscolesc și mă rostogolesc suficient ca să-mi pun noi întrebări despre viață și astfel prin noutate și mărirea propriilor granițe, să mă cunosc mai bine. Cărți care nasc în mine un mix de sentimente, o nouă rețetă ce sunt pe care s-o degust, luminând un alt cotlon din mine însumi. În cărțile din urmă – acolo unde o clasez și pe cea de față – mă trezesc până la urmă personaj. Unul nevăzut, neluat în calcul de autor, un personaj care ar vrea să schimbe textul dar pe care în chip nebănuit, textul e cel care îl schimbă. Nu știu dacă asta e o formă de empatie a  mea ca lector pentru că uneori intru fățiș într-un război cu ideile autorului. Poate că e doar o anume formă de cooptare prin rezistență față de șirul cuvintelor întâlnit, care nu se potrivește tiparului meu interior. Dar cred că asta e și rolul unor cărți precum „Cel de la geam”. Să mă facă să dau în clocot, să mă răzvrătesc interior.

„Cel de la geam”, e  o carte al cărei autor trăiește din culori și definește forme fotografice prin cuvinte, eu sunt cumva opusul,  trăiesc mai mult prin miresme, imaginile mele vin dintr-o lume mioapă și o încadrare proastă unde întotdeauna văd amănuntele și tușele mai reliefate decât este nevoie pentru contextul general. De aceea toate textele m-au obligat, fără să fac distincție, să trec dintr-o lume a obișnuitului într-una necercetată, care mă cheamă, mă atrage, mă sperie. O lume care poată fi modelată între degetele memoriei, unde gândurile sunt pădure, devin ploaie și se închid ca o floare.

Cartea te prinde între trei catene: cea românească, cea franceză și cea maritimă. M-am întrebat de ce această îmbinare? Povestirile ploieștene nu au tipic balcanic ci au iz european, cele bretone sunt parcă ieșite dintr-o veche tapiserie celtică,  plină de animale fabuloase și animată cu zâne și cavaleri, iar cea de-a treia dacă nu are valuri sau diluvii, se transformă într-o ploaie curățitoare, ce îndepărtează angoase.

De schițele cu Popescu și Protopopescu, mă leagă sentimentul că știu povestea (doar sunt și eu un „-escu”). E vorba de oameni contemporani  mie, pe care-i pot întâlni oricând pe stradă, pot să-i identific, să-i văd, să-i ating, personaje nu extraordinare dar oameni dornici de a fi mai buni decât îl știu ceilalți și care câștigă pariuri prin tenacitate, simț al echilibrului sau al recalibrării. Aceste mici crochiuri  ploieștene mi-au adus aminte și nu știu de unde, de Sfântul Yves de Bretania personaj semnificativ în zona în care trăiește azi autorul, recunoscut pentru că-i ajuta pe cei nebăgați în seamă, sanctificat pentru acutul spirit al dreptății. Nu știu prea multe despre Sfânt. Doar atât cât se cuvine fiind el și patronul numelui ce-l port dar mă întreb: oare nu acest fel de fibră împletește și leagă povestirile?

Celelalte schițe sunt povești pentru adulți cu inimă de copil, legende întrețesute cu un relief magnetic și cu o fantezie plină de o surprinzătoare vioiciune. Povești inițiatice, atemporale, asemănătoare basmului „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” care răstoarnă mitologiile existente și creează personaje noi, în logica de mult uitată a binelui din basme. Personajele le simți furișându-se prin tine, te furnică, apar  conturate în mișcare, devin explicite ca mai apoi când începi să citești alt titlu, ele să dispară cu totul ca și când vraja s-ar fi destrămat și călătoria ta este printre tărâmuri  paralele de unde rămâi cu un sentiment de neîmplinire și neliniște și mai ales cu un gust de „mai vreau”.

Se recomandă să o citim când ni se termină bateriile, pentru că te poți refugia rapid pentru reenergizare. O carte ce-ți forțează mirarea, te ajută la cartarea și analiza emoțiilor  și te constrânge să ieși din sărăcia ființei adăugându-ți vieții cotidiene, un strat semnificativ de sens.

de Ivone-Marlen Scărlătescu