Doru Căstăian – scriitor

Evident, la întrebarea Simonei nu se poate răspunde nici serios, nici obiectiv. Cum ai putea găsi „cea mai frumoasă întâlnire” între două personaje fără a nedreptăți mirade de alte întâlniri? Cum ai putea crede că există, obiectiv, ceva numit frumusețe? Cum să deosebești groaza de minunare la Aleksievici sau la Şalamov, cum să deosebești sublimul de banal la Kundera sau la Cehov? Cum să tragi granițe între spasmul estetic și vis la Nabokov, Borges sau  Burroughs? Dar Cărtărescu? Cortazar? Tatiana Ţîbuleac? M-am îndreptat spre bibliotecă și am răsfoit la întâmplare vreme de două ore, apoi am ales fără să încerc vreo clipă să raționez prea adânc, am lăsat duioșia și ghemul anxios dinăuntru să decidă în privința celei mai mari cantități de frumusețe care circula pe firul invizibil dintre mintea mea clocotind de excitație și praful plin de acarieni al cărților (mai mult sau mai puțin) vechi de pe raft. Am ales „Marea amărăciune”, nuvela lui Ioan Groşan în care doi profesori, Sebastian și Ioana, se întâlnesc în cancelaria unei școli de cartier, schimbă bilețele banale, își predau secrete banale, se iubesc și visează la un moment dat, livresc, textualist, să iasă din carte, la lumină și să modeleze realitatea cu forța verbului. Totul se termină fără speranță, apodictic, lăsând în urmă o dâră de praf și de amintire, sortul acela gri și provincial din care sunt făcute amintirile care vor muri odată cu posesorii lor. Amintirile care nu sunt destinate vreunei cărți, vreuneia dintre formele de încremenire ale memoriei colective. După cum am spus, n-aș ști să explic exact de ce am ales această nuvelă. Poate pentru că sunt profesor. Poate pentru că am iubit cândva o Ioană sau poate pentru că, tocmai, nu am avut curajul s-o iubesc cu adevărat. Poate pentru că am simțit pe pielea mea forța de păianjen a textului, mugetul lui erotic. Poate pentru că n-am reușit să ies cu adevărat vreodată din cărți. Poate pentru că înțeleg, cu acel creier mustind de nostalgie și spaimă al profesorilor, acești crocodili nostalgici bănuindu-se în permanență de ratare, cât de inexplicabil de frumoase pot fi uneori holurile școlilor în amurg, cabinetele de literatură măturate de raze de soare distilând praf, cât de apetisante profesoarele mirosind discret a cafea și a praf de cretă. Făpturi mitice între care am crescut și de dragul cărora m-am întors să trăiesc o viață printre elevi. Poate pentru că nu poți duce o existență conștientă decât ca pe o mare amărăciune. Sau poate pentru că nu m-am simțit niciodată altfel decât minunat în prozele scurte ale lui Ioan Groşan:  „Stătea deci în fotoliu în fiecare miercuri și o aștepta la cafea. Felul familiar în care intra Ioana și se oprea lângă masă, lăsând să-i lunece catalogul de sub braț cu o mișcare obosit-jucăușă… îi creă lui Sebastian câteva zile senzația unei intimități secrete. În fond, dacă Ioana îi permitea să fie martorul privilegiat al ascunsei oboseli didactice dezvăluite în lehamitea cu care lăsa catalogul pe masă, nu era ăsta un semn mic, dar clar, că mai încolo, mai târziu, îi va dezvălui și felul în care își desprinde părul din agrafe, ori, și mai târziu, desigur, chiar modul în care își leapădă, cu supremă complicitate, pantofii din picioare, ghemuindu-se zâmbitoare pe un colț de canapea?”

Despina Jderu – filolog și traducător

Întâlnirea dintre două personaje: Principesa de Clèves și Ducele de Nemours

Numeroase sunt întâlnirile dintre personaje pe care le-am consemnat și adnotat în lecturile mele prin excelență cele din spațiul francez pe care autorii de literatură franceză le surprind cu o tandră fascinație a portretului și cu o înțelepciune textuală uimitoare prin simplitatea și rezerva ei, fără să propună cititorului o surpriză care să-i dea de bănuit că din coincidențe și hazard începe o lume posibilă, plină de semnificație și consistență. ,,Tot ceea ce este ascuns fascinează’, astfel își începe Jean Starobinski studiul extraordinar despre ,,ochiul viu’’, studiul care propune o lectură înnoitoare a lui Corneille, Racine, La Bruyère, Rousseau, Stendhal pe care Starobinski îi aduce împreună construind o poetică a privirii, a privirii creatoare și adesea intimidante. Pe o astfel de poetică a privirii se articulează unul dintre cele mai insolite cupluri din literatura franceză, un cuplu improbabil și extraordinar de real în același timp care conferă cuvântului imposibilitate o definiție nouă, pluridimensională, și o elasticitate semantică înglobând în sensurile lui teama confruntată cu superioritatea discursului performativ: Principesa de Clèves și Ducele de Nemours. Personaj eponim al romanului clasic al Doamnei de La Fayette, Principesa de Clèves încarnează prin frumusețea ei perfectă și moralitatea înaltă personajul improbabil al literaturii franceze care prin opoziția cu decadența și promiscuitatea promovate la curte de rege și anturajul său, pare să instituie, fără precedent, o poetică a pasiunii nimicitoare căreia i se refuză dreptul la expresie. Într-un final, odată exprimată, iubirea-pasiune a Principesei de Clèves, maladivă și cuprinzătoare, atrage după sine sfârșitul oricărei posibilități de abdicare de la statutul ei abstract prin refuzul acceptării ei, prin refuzul unei desacralizări pe care personajul o intuiește, dar a cărei perspectivă nu o poate dovedi. Absența verbalizării ei, accentuarea graduală și redimensionarea sentimentelor pe care le dovedește pentru Ducele de Nemours contribuie la o declanșare a pasiunii inhibate în fața propriei forțe. Întâlnirea celor două personaje este una subtilă, de intensitate evidentă, dar nu ascuțită, ci mai degrabă gravă. Auzind unul despre celălalt, nu se pot decât intui, percepe simbolic, la nivelul imaginii care se desprinde din descrierile celorlalți, existând unul pentru celălalt sub forma unei entități fragile de care se pot îndoi în aceeași măsură în care sunt convinși de veridicitatea lor. Construindu-se in absentia întâlnirea devine prilej de explorare, se recunosc unul pe celălalt prin intermediul privirii și analizei. Principesa de Clèves și Ducele de Nemours se întâlnesc la curte, în timpul unei serate organizate de Rege și de Regină, unde întâmplarea face să danseze împreună fără a se cunoaște. Primul care o recunoaște este Ducele de Nemours. Dansând cu grația și afecțiunea celor care se știu dintotdeauna, Regele și Regina își dau seama că în ciuda naturaleței armoniei lor, fiecare este pentru celălalt un secret. Dar Ducele de Nemours o recunoaște încă de când intră pentru prima dată în sală. La propunerea Reginei, insistă să i se comunice și Principesei de Clèves cine este el, să i se rostească numele care declanșează Imaginarul, să așeze astfel deasupra imaginilor pe care Principesa le creionează prin portretul detaliat

și viu al celor care l-au cunoscut un chip și un trup din carne și oase, o întruchipare pe care o poți atinge dacă întinzi mâna. Regina este cea care intuiește familiaritatea celor doi, faptul că se cunosc fără să se fi cunoscut vreodată, că s-au recunoscut fără să se fi cunoscut vreodată. Există în gestul Ducelui de Nemours, acela de a cere să îi fie prezentat Principesei de Clèves un soi de complicitate angajantă prin care dorește să ascundă tot ceea ce este de natura evidenței. De aici pleacă în direcții nebănuite discursul care instituie realitatea, o realitate imposibil de susținut în contextul social al secolului al XVII de la curtea lui Henri II, un discurs respins în nenumărate rânduri, dar care nu poate anula ceea ce există și își cere în mod constant dreptul la expresie. Stilul literar pe care îl întrebuințează doamna de La Fayette surprinde cu atenție și pregnanță și așezând în formă întâlnirea celor doi și mai apoi toate întâlnirile care urmează avansând ideea că până la urmă întâlnirile veritabile sunt cele care nu au avut loc niciodată pentru că există ființe care se cunosc dintotdeauna, fără a putea spune cu precizie în ce moment a avut loc conștientizarea existenței Celuilalt. Pentru că totul începe nu cu o primă vedere, ci cu o revedere.

TO Bobe – scriitor

N-am de unde să știu care e cea mai frumoasă și nici n-am pretenția că aș ține minte prea multe întîlniri din literatură, dar n-am nici cum să nu-mi amintesc întîlnirile întîmplătoare, „lucrul cel mai puțin întîmplător”, de pe Pont des Arts dintre Maga și Horacio, din primul paragraf al romanului Șotron al lui Julio Cortazar. Iar faptul că e chiar în primul paragraf n-are cum să nu mă ducă cu gîndul că nu e o doar întîlnire între personaje, ci și o punere în abis a întîlnirilor dintre Maga și cititori, mai ales că pe pagina următoare apare librăria de pe rue de Verneuil, unde ei nu îi plăcea să fie văzută intrînd, dar mergea acolo, întotdeauna singură, ca să se joace cu pisica și să se încălzească la soba cu un burlan mare și negru și să-i dea cărți de pe raftul de sus unui bătrîn care știa „tot ce se poate ști în materie de istoriografie”.

Dana Pîrvan – critic literar

„Să nu mă lași singur, Zenobia!”

Pentru mine, cei mai frumoși „întâlniți ”din literatură sunt Gellu Naum și Lyggia, frumusețea și extraordinarul întâlnirii lor acoperind atât realitatea, cât și literatura lui Naum, care a fost un „ales” al iubirii, iar încrederea lui în puterea iubirii de a schimba fundamental ființa, de a-i releva adevăruri ascunse prin „vadurile” interioare este una dintre cele mai „clare” și mai luminoase din literatura română.

Relația dintre el și Lyggia a fost una fantastică, căci s-a hrănit dintr-o comunicare extrasenzorială cum rar se poate întâlni. La treizeci de ani distanță, clipa conștientizării iubirii pentru Lyggia ca moment crucial al vieții sale era surprinsă astfel de Naum: „Și iată că, într-o seară, plimbându-mă prin București, am rămas țintuit în mijlocul străzii. Și s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluționare, care mă mai lucrau pe zonele de suprafață, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am știut că o iubesc pe Lyggia. Șocul eliberator a fost atât de puternic încât nu exagerez când spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc…”. Lyggia era femeia capabilă să rostească „cu voce tare răspunsuri la întrebări” pe care poetul și le punea în gând, comunicarea aceasta dincolo de suprafețe, dincolo de văzut, dincolo de conștient curgând cât se poate de simplu și de firesc. Întrepătrunderea celor două ființe a fost transpusă și grafic, prin dublarea literelor „l” și respectiv „g” în numele fiecăruia, ca preluare a inițialei numelui celuilalt. Lyggia s-a dovedit femeia presimțită în copilărie, fantoma căutată de scriitor nefiind de fapt o fantomă. Salvarea, protecția de care avea nevoie se întrupa cât se poate de real și suprareal.

În Zenobia, „homanul” extraordinar al unei întâlniri fantastice, sau cartea întâlnirii cu dragostea, golul ia sfârșit odată cu apariția femeii: „E un pustiu în mine, fără sfârșit; șuiera vântul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urât și rău în mine, aș fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela.” Și nu îl mai simte, întâlnirea cu Zenobia fiind mântuitoare: „Deasupra, pe cer, de nu știu unde, apăruse un norișor alb, avea exact conturul feței mele. Acolo unde ar fi trebuit să‑mi fie urechea stângă s‑a lipit un alt norișor, ceva mai mic, privea prin mine. Pe urmă s‑au contopit amândoi, curgeau unul prin altul ca niște ape înfrățite («Să nu mă lași singur, Zenobia!»). Eram în mine, unul singur, deși singurătatea dispăruse. Nimic n‑ar fi putut să ne desfacă încleștarea. În jurul nostru se lăsase o tăcere uriașă, ca între două tunete. Vedeam până dincolo, unde se roteau astrele, și până dincolo de ele. Pluteam ușori și liberi deasupra pământului pe care ne așteptau trupurile noastre pline de un simț al inutilului și al neantului, distanțele mi se păreau nostalgice, nu știu cum să spun. Oceanul de tăcere vuia de zgomotul rotirilor din noi, axele lumii bubuiau printre pilonii încleștării noastre”.

Floarea Țuțuianu – scriitoare, artist plastic

Viețile sfintelor care mai înainte au fost desfrânate

BENEDICTA WARD

Mai întâi m-a surprins titlul. Nu puteam alătura desfrânarea de sfințenie. Dintre cele cinci povestiri scurte, cea mai interesantă mi s-a părut cea a întâlnirii dintre Nonnus si Pelaghia, sub titlul : Sf. Pelaghia – frumusețea trecând pe cale. Pelaghia a fost o actriță din ținutul Antiohiei, unde, într-o zi, preasfințitul episcop al cetății a chemat la el câțiva episcopi printre care se afla și episcopul Nonnus, bărbat minunat și monah lucrător care a fost rugat să vorbească. A început să vorbească spre zidirea și mântuirea celor care îl ascultau. Și în timp ce vorbea, pe neașteptate, a trecut pe lingă ei, cu mare alai, prima dintre actrițele Antiohiei, călare pe un asin, împodobită cu bijuterii din aur și pietre prețioase, umplând aerul cu parfumul de mosc. Văzând-o trecând și cu capul descoperit și cu toată alcătuirea mădularelor dezgolite, episcopii au privit în pământ. Doar Nonnus a privit la ea cu dinadinsul și pentru multa vreme, și chiar după ce trecuse, continua să privească după ea. Acest lucru i-a uimit pe monahi, și chiar pe Nonnus însuși – care se explica : Nu v-a desfătat marea ei frumusețe ?Pe mine unul m-a desfătat ! Acest lucru îl va urmări și când va fi singur, rugându-se pentru ea cu cutremurare. În ziua următoare, Pelaghia l-a ascultat pe Nonnus predicând în biserică și a fost mișcată la inimă spre căință. I-a scris și apoi a venit la el și l-a implorat să primească botezul din mâinile lui. Nonnus nu a vrut inițial, spunându-i că ea ar putea să se întoarcă la vechea ei meserie, dar ea a insistat și a jurat că nu se va întâmpla acest lucru. A adus toate bijuteriile pe care le-a dăruit bisericii pentru a fi împărțite săracilor. Însoțită de nașa ei de botez, prima dintre diaconițe, Romana, ea a primit botezul chiar de la Nonnus. După botez, Pelaghia cunoscând puterea dorinței, a plănuit cu Nonnus să plece singură în deșert, unde s-a luptat ani de zile cu dorințele trupești, foamea și frigul. Ei nu s-au mai văzut niciodată, dar nici nu au uitat unul de altul. A fost o dragoste purificată și întărită, prin distanță. Iar la sfârșit au mai schimbat un salut înainte de a intra în împărăția cerurilor. Ceea ce e neobișnuit este egalitatea iubirii dintre ei și aprecierea reciprocă. Este legătura puternică între puterea privirii – din partea lui Nonnus, și cea a cuvântului  asupra Pelaghiei când îl ascultă în biserică. Cu siguranță Nonnus a văzut în ea mai mult decât frumusețea, ci devenirea ei, iar ea, chiar dacă nu înțelegea pe deplin cele predicate de Nonnus, a simțit că aceasta e calea ei. Personal, așa m-a impresionat povestea lor, că am scris două poeme, unul, Nonnus, și celălalt, Pelaghia, apărute în volumul “ Leul Marcu’’, în 2000. În anul 2012 am făcut o excursie la Ierusalim, chiar de Florii, și, impresionată de tot ce am văzut: Sfântul Mormânt, Bethlehemul, Muntele Tabor, Iordanul, când am ajuns pe Muntele Măslinilor, preotul însoțitor ne-a atras atenția asupra unei mici biserici ridicată în cinstea sfintei Pelaghia. Am tresărit, nu știam de existența ei, probabil a fost ridicată pe locul în care ea s-a nevoit atâția ani, în mica ei chilie ridicată chiar de mâinile ei. Există și un portret al ei pictat în fresca din biserică. Povestea devenise realitate. Am primit, atunci , singurul mir pe care îl mai avea preotul bisericii. Am știut că mirul venea din partea ei. Îl am și acum.

Florin Toma – scriitor

ÎNTÂLNIREA

Marie-Jeanne mai trase un pic de bască, în jos. Hoțește și perfect franțuzește. Pe-o ureche… „Și-așa îmi zice mereu că sunt cam zurlie!”. Se mai uită o dată în oglindă și, înainte a părăsi cadrul, cea de dinaintea ei îi făcu discret cu ochiul. O clipă, strălucirea de mărgean dispăru. „Măi, eu ochii tăi i-am mai întâlnit undeva… Aaaa, da, la mare”. „La vreo suedeză, cumva…?” „Nu! În apă… Văzută de departe, marea ești tu culcată, venusian, într-o parte și privind languros înapoi. De fapt, privirea asta pofticioasă este lapis-lazulie! Dintre toate tonurile de albastru, asta e nuanța care mi se pare cea mai harnică și mai saturată.”

Trase ușa după ea, care pocni – amintirea aproape că o lăsă perplexă – aidoma acelei palme după ceafă. „Uneori, trebuie s-o mai și încasăm. De la destin. Vine câteodată un moment de tensiune, ca și clipa de climax…scuze! când resortul se rupe. Înțelegi?… Uite, exact ca palma asta peste ceafă, acolo unde îți aduni tu toate mănunchiurile erogene…” Și o plesnise încet, peste gâtul involt, de lebădă dintr-odată tristă. Fiindcă, atunci când îl auzise ce spunea, ceva-ceva o doborâse pe dinăuntru. I se năruise un zid de susținere, comme un rempart d`un château. Și-i lăsase peste frunte un văl transparent de mâhnire grea, ca un lințoliu, ce coborî, acoperindu-i ochii. Instantaneu, privirea îi deveni cenușie, leșioasă și tulbure.

Dădu din mână… „Prostii! Important e că nerăbdarea de a-l vedea, de a-mi ascunde palma în palma lui, iar, mai târziu, după ce vom fi făcut dragoste și ne vom fi mistuit unul în celălalt, de a-mi lăsa capul pe pieptul lui – toate astea parcă mă fac să-mi pierd mințile. Să uit de mine”. Și coborî de pe trotuar, aproape alergând, în același timp făcându-i cu mâna bărbatului care o aștepta cu un surâs mai strălucitor decât soarele.

Însă exact la mijlocul străzii, vârful ghetuței din piciorul drept se poticni și se înțepeni în șanțul liniei de tramvai. Din locul acela, un roi de fluturi se stârni și se ridică la cer.

Scârțâind din toate încheieturile, traseul 342 sosea la timp în stație. Curios, pentru prima oară, vatmanul respectase graficul și nu întârziase, ca de obicei.

(fragment din romanul Viața ca un roi de fluturi de William D. Rough)

Odilia Roșianu – publicist

O provocare luminoasă mi-a sosit zilele trecute într-un mesaj, sub formă de întrebare: care crezi tu că a fost cea mai frumoasă întâlnire dintre două personaje literare?

Numai că, de cele mai multe ori, frumusețea este însoțită de dificultate, de complexitate, aduce cu ea și mai multe întrebări. Deoarece m-am ferit, în general, de clasamente, mi-ar fi fost greu să descopăr dintr-odată ce moment livresc ar trebui să ocupe locul I într-un top imaginar al întâlnirilor dintre personajele literare. Prin urmare, înainte să renunț, am decis că aștept un miracol care să-mi deconspire răspuns tolerabil.

Minunea s-a tălmăcit în primul gând răsărit dimineață, pe când priveam ploaia de decembrie: Natașa și Prințul Andrei, desigur.  Întâlnirea lor este ruptă, parcă, dintr-un basm al copilăriei tuturor. Balul, valsul, privirile, logodna. Dar similitudinile între povestea lor și cele fantastice se opresc aici.

Natașa are exact vârsta când te poți îndrăgosti de orice și de oricine, când iubești iubirea în sine; este vârsta „ingrată” a adolescenței plină de romantism, cea a visării, a zborului, a alternanțelor dintre râs și lacrimi, a sentimentelor volatile, schimbătoare. Iar Tolstoi reușește să se transpună în mintea nu numai a unei femei, pur și simplu; el sondează în adâncurile capricioase ale unei adolescente pasionale, ghicind (!) până la cel mai fraged detaliu tot ceea ce poate fi zămislit de aceasta.

Pe de altă parte, există Prințul care, întocmai ca în poveste, se va îndrăgosti instantaneu de Natașa. Poate printr-o întinerire a spiritului, prin dorința de a găsi fericirea, Andrei se scufundă iremediabil în ceea ce-i oferă copila, la bine și la foarte rău.  Căderea și apoi ridicarea spirituală a celei iubite, înțelegerea lor (prea) târzie, dincolo de limite sunt borne ale aceluiași episod petrecut în vreme de război. Prima lor întâlnire este numai un fragment al frescei numite „Război și pace”, dar unul care ajunge să schimbe oameni și destine. Și să rămână în „analele” literaturii, fără putința de a fi ignorat.

Dacă povestea ar fi avut un sfârșit comercial și banal, precum „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”,   rămânea una printre multe altele, plată, insignifiantă. Și nici nu ar fi fost scrisă de Tolstoi  – deja viața lui, după căsătorie, avea o fadoare enervantă (pentru el însuși), deci nimic nu trebuia să-i semene. Nu literatura, cu siguranță. Trebuia să fie răvășitoare, chiar shakespeariană, să aibă un rod, sufletele și mințile să parcurgă o sublimare. Atunci când totul merge prea ușor, în special în dragoste, actorii sunt neterminați, incompleți, modești, fără însemnătate.  Or, Lev Nikolaevici nu putea crea așa ceva.

Departe de mine de a analiza chiar și această minusculă scenă a romanului. Am răspuns doar unei întrebări senine, cu speranța că cei care se vor apleca asupra rândurilor mele vor (re)citi „Război și pace”, chiar și numai pentru povestea iubirii dintre Natașa și Prințul Andrei.

Anchetă realizată de SIMONA PREDA.