O carte nostalgică şi melancolică, de o sensibilitate rară, Adio, fantasme este povestea unei întoarceri şi a unei eliberări de traumele trecutului. Revenită în oraşul ei natal, Messina, pentru a-şi ajuta mama la renovarea locuinţei, Ida Laquidara retrăieşte în memorie toate despărţirile dinaintea plecării ei definitive la Roma – tatăl dispărut misterios în urmă cu douăzeci şi trei de ani, dar niciodată uitat, înflăcărata prietenie adolescentină cu Sara, destrămată pe nesimţite, conflictele cu mama ei. Toate poverile sufleteşti ale Idei o copleşesc cu o forţă reînnoită şi o împing să înfrunte în sfîrşit realitatea. În calea Idei apare şi tînărul Nikos, un meşter de origine greacă ce lucrează la renovarea apartamentului familiei şi care ascunde el însuşi trauma unei iubiri pierdute. Iar acum, cînd casa copilăriei şi adolescenţei o asaltează cu fantomele ei, Ida trebuie să găsească o modalitate de a-şi trăi viaţa mai departe, rupînd vraja ce o ţine legată de peste două decenii.

„Un tată decide să plece pentru totdeauna. Şi dispariţia sa voluntară subminează viaţa fiicei lui chiar mai mult decît moartea… Nadia Terranova ştie să descrie durerea cu precizia chirurgicală a celor care o cunosc. Şi nu se mai teme de ea.” (la Repubblica)

„O carte cathartică atît pentru autoare, cît şi pentru cititori, prin puterea sa de-a da viaţă fantasmelor, tuturor fantasmelor, nu doar celor personale, scrisă într-un limbaj evocator, superb în concreteţea sa.” (RAI Cultura)

„În timp ce scriam romanul, m-am întrebat dacă sînt fantasme de la care trebuie să-mi iau rămas-bun, dar mi-am dat seama că nu există aşa ceva, că nu poţi spune adio la nimic. Trebuie doar să le înfrunţi şi să retrăieşti relaţia cu ele într-un mod diferit. Căci pînă la urmă timpul nu vindecă nimic, timpul pur şi simplu trece.” (Nadia Terranova)

Fragment

„ — Așadar, ar trebui să fac un copil căruia să-i pun numele unui tată dispărut, un copil care nu va ști niciodată dacă poartă numele unui om viu sau al unuia mort. N-o să-i dau nici un nume și nici o viață, pentru că atîta timp cît tata n-o să-și găsească liniștea, n-o să mi-o găsesc nici eu pe a mea, inchipuie-ți numai o ființă care nu are legătură cu nimic, am spus dintr-o suflare, semeață ca un personaj dintr-o tragedie greacă.

Poate că mama ar fi vrut să-mi răspundă, dar a avut înțelepciunea să tacă. Eu, victorioasă, am umplut tăcerea oferindu-mă să merg să cumpăr ceva pentru cină și ea a spus că în cămară se găsea tot ce trebuia. Dar eu aveam chef de bere, mi-era poftă de berea aceea slabă și spumoasă care se făcea în orașul meu, voiam să iau una direct din frigiderul magazinului alimentar de lîngă casă. Aveam nevoie de aer, de foarte mult aer. Pe stradă am inspirat oxigen și mirosul sărat de mare, iar vînzătoarea m-a recunoscut și m-a salutat spunindu-mi pe nume, un gest de o afecțiune exagerată, dat fiind că venea din partea unei bătrîne posace și atît de sigure pe sine, încît nu reușea să lase magazinul nici unuia dintre copii, ci rămînea acolo să-și conducă regatul, unul creat înainte de nașterea mea. Era la fel cum mi-o aminteam, doar cu pielea ceva mai lăsată sub bărbie și cîteva riduri în plus. Cînd am ieșit din magazinul ei, m-am așezat pe o bancă în vechea Piazza del Torrente Trapani, unde de curînd se amenajase și un parc de joacă pentru copii, am băut prima înghițitură și m-am gîndit la Pietro.

Cu cîteva seri înainte de-a pleca la Messina, ca să sărbătoresc finalul ediției de vară a emisiunii mele, ne duseserăm la cină la restaurantul unde mergeam de obicei. Eu comandasem un file cu cicoare, el, o porție de fettuccine și, în loc de obișnuita jumătate de litru din vinul casei, unul roșu, luaserăm o sticlă întreagă de vin din regiunea Friuli. După primul pahar simțisem cum îmi dispare oboseala : muncisem toată luna august, refuzindu-mi marea și vacanța, și suportasem căldura și neplăcerile verilor din Roma, de la zăpușeala din metrou la grilajele închise. Pietro îmi vorbea, dar nu-l ascultam, se plîngea de serviciul lui și de mașina care-i făcea probleme, zicea că vrea să o schimbe. La al doilea pahar eram deja mai veselă, ospătarul ne adusese farfuriile și eu întinsesem un picior pe sub masă ca să-l ațîț pe soțul meu, încercasem să mă joc cu el la fel ca la începuturile prieteniei noastre. El lăsase o mînă în jos și îmi gîdilase glezna, apoi se oprise, se dusese la baie și eu înțelesesem că merge să se spele pe mîini. Mîngîierile lui fuseseră afectuoase și amuzate, dar nevoia de igienă îl făcuse iar să se înfrîneze : eram totuși la masă și trebuia totuși să atingă alimente. Eu îmi înecasem dezamăgirea în al treilea pahar de vin și, după cină, intr-un lichior digestiv însoțit de colăcei copți. Odată ajunși acasă, el fusese cel care se apropiase de mine în pat, încercase să mă sărute fără convingere de cîteva ori, în timp ce eu rămăsesem întoarsă pe o parte pînă cînd el se oprise aproape imediat.

Dorința nu e făcută să fie peticită, dacă e mutilată, pe urmă nu mai revine după regulile bunei-cuviințe și ale orei potrivite. Așa trăiam noi, cu fiecare zi mai osteniți : la limita unei dorințe ambigue, a unei dorințe pierdute. ”

Nadia Terranova s-a născut la Messina în 1978. A absolvit Facultatea de Filosofie la Universitatea din Messina, iar ulterior a obţinut un doctorat în istorie modernă la Universitatea din Catania. Primul ei roman, Gli anni al contrario (2015), a fost distins cu Premiul Bagutta pentru debut, Premiul Brancati şi The Bridge Book Award. În 2018 a publicat romanul Adio, fantasme, care a fost nominalizat la Premiul Strega şi a cîştigat distincţiile Martoglio, Città del Libro şi Alassio Centolibri. În 2020 Terranova a publicat un volum de proză scurtă intitulat Come una storia d’amore. A scris mai multe cărţi pentru copii, printre care Bruno. Il bambino che imparò a volare (2012), Casca il mondo (2016) şi Omero è stato qui (2019). Scriitoarea s-a stabilit în 2013 la Roma, unde locuieşte şi în prezent. Are rubrici permanente la diferite cotidiene şi reviste literare, colaborează la realizarea unor emisiuni radiofonice, iar scrierile ei sînt traduse în numeroase ţări.