În fiecare relație există două povești, iar adesea ele nu prea converg. Iată ideea de la care pornește cartea clasică a lui Phyllis Rose, Vieți paralele, ce încearcă să descopere cum apare fericirea sau nefericirea în căsnicie și ce arată acest lucru despre „proiectul narativ” sau „ficțiunea subiectivă” pe care o creează cuplurile. Într-o perioadă în care divorțul era scandalos, iar formula „pînă cînd moartea ne va despărți” era luată ad litteram, cinci scriitori și scriitoare – Charles Dickens, John Ruskin, Thomas Carlyle, John Stuart Mill și George Eliot – au fost nevoiți să găsească soluții inventive și surprinzătoare pentru a rămîne împreună cu partenerii lor. Povestind cu farmec, multă anecdotică și detalii savuroase, Phyllis Rose se bazează pe mărturiile lor și pe relatările epocii, arătînd ce imagine afișau aceste cupluri și care erau în realitate viața lor domestică și atmosfera familială în epoca victoriană. Și, mai ales, ce rol joacă dorința, fantezia și controlul în relațiile noastre cele mai intime.

„Singura carte pe care va trebui s-o citiți vreodată despre căsnicie.” (The Telegraph)

„Vieți paralele explică mecanismele prin care poveștile pe care le spunem – despre viețile noastre și despre cele ale unor oameni care au murit demult – sînt structurate de nevoia noastră de împlinire narativă – și viceversa.” (The Guardian)

„Cartea lui Rose a deschis noi perspective, nu doar în ceea ce privește modurile în care am putea concepe căsnicia, ci și modurile în care citim și scriem.” (New Statesman)

Fragment

Un cuplu victorian a înfruntat problema traumei din noaptea nunții cu o sinceritate uimitoare. Charles Kingsley, clericul romancier, i‑a scris logodnicei sale, Frances Grenfell: „M‑am gândit la groaza pe care o vei simți când mă vei vedea dezbrăcat și cred că o să am și eu același sentiment, într‑o mai mică măsură, față de tine, până învăț să îndur strălucirea frumuseții tale dezgolite. Nu știi cât de des i se întâmplă unui bărbat să rămână în noaptea nunții sale fără vlagă în trup și în minte”. Cei doi Kingsley erau poate neobișnuiți din punctul de vedere al venerației lor față de sexul din timpul căsătoriei: amândoi cochetaseră cu puseismul și fuseseră atrași de celibat, așa încât aspectul sexual al căsniciei reprezenta pentru amândoi un angajament religios important. În parte ca automortificare religioasă, în parte ca răspuns la teama lui că o intimitate prea subită ar duce la impotență, au decis să amâne consumarea căsătoriei. Cu câteva săptămâni înainte de căsătoria lor, în 1844, viitoarea doamnă Kingsley i‑a trimis logodnicului ei un scenariu pentru noaptea nunții: „După cină mă voi simți poate istovită, așa încât doar am să stau la pieptul tău fără să spun nimic, simțindu‑mă foarte bine, iar tu ai să fii foarte iubitor și ai să‑mi spui: vai, biata fetiță. Și apoi o să‑mi arăți, poate, Viața Sfintei Elizabeth, darul tău de nuntă. Iar după ceai o să mergem să ne odihnim! Ne vom dezbrăca și ne vom îmbăia, iar apoi o să vii în camera mea și o să ne sărutăm și o să ne iubim foarte mult și o să citim psalmi cu glas tare împreună, după care vom îngenunchea și ne vom ruga în cămășile de noapte. Oh! Ce binecuvântare solemnă! Câtă sfințenie! Și o să mă iei în brațe, nu‑i așa? Și o să mă întinzi pe pat. Și o să stingi lumina și o să vii la mine! Cum o să‑mi deschid brațele să te cuprind și o să mă las cuprinsă de ale tale! Și o să mă săruți și o să mă strângi în brațe și vom aduce laudă lui Dumnezeu singuri în noaptea întunecată, iar ochii Lui își vor revărsa strălucirea asupra noastră, iar dragostea Sa ne va cuprinde. Și după o vreme vom adormi!”. […]

Soții Kingsley și‑au petrecut primele patru săptămâni din luna de miere obișnuindu‑se unul cu celălalt. Au studiat germana, s‑au rugat, și‑au permis mici gesturi de tandrețe. În a cincea săptămână s‑a consumat căsătoria și aproape imediat a fost conceput un copil. Doamna Susan Chitty, biografa lui Kingsley, crede că n‑a existat vreodată o noapte a nunții mai ciudată decât a lui, dar pe mine mă impresionează bunul‑simț cu care cei doi Kingsley și‑au orchestrat intimitatea, modificând un obicei neîndurător cu inteligență și flexibilitate. Fiindcă obiceiul de a‑i izola pentru o perioadă extinsă pe doi tineri proaspăt căsătoriți și de a le cere să se concentreze asupra a ceea ce fuseseră învățați să ignore era aspru, iar asprimea lui ar putea explica de ce regina Victoria, care invoca binele țării pentru a evita ceea ce nu voia să facă, a refuzat să petreacă mai mult de trei zile în luna de miere. Țara, spunea ea, nu‑i dă mai mult răgaz.

Phyllis Rose este critic literar, biografă, eseistă și profesoară. Și-a luat doctoratul la Harvard și a predat pentru scurtă vreme la Harvard și Yale, apoi la Wesleyan University și Berkeley University of California. Dintre principalele lucrări publicate menționăm: Woman of Letters: A Life of Virginia Woolf (1978), Writing of Women: Essays in a Renaissance (1985), The Year of Reading Proust: A Memoir in Real Time (1997), Alfred Stieglitz: Taking Pictures, Making Painters (2019).