Jurnalul este o împletitură groasă, vizibilă, una care arată și în care se văd cum sunt aduse și adunate toate firele și toate nuanțele disponibile care se pot alătura pentru desăvârșirea ei, precum și toate modurile în care au fost puse la un loc, în care au fost făcute să se așeze împreună în același model, în același (con)text și în întreaga împletitură a lui transformată după aceea într-un model fără sfârșit, într-o continuă adunare de stări, de expuneri și de explicări ale lor, de justificări și încercări de înțelegere a felului în care se fac simțite, a felurilor în care se lasă trăite și cum se impun și rămân impregnate definitiv în carnea care le mută definitiv în epiderma autorului devenind astfel vizibile, transformându-se în povești ale formării și ale deformării permanente. Jurnalul nu simplifică, ci amplifică și complică subtil așa zisele eliberări pe care le propune autorului lui, cred că face ca ceea ce autorul vrea să spună pentru a se elibera să se transforme în stări care cresc continuu și fără oprire mai departe în corpul lui, dar și în cel al cititorului care i se alătură în acest proces comun confesiv, proces care vrând nevrând devine unul acaparator, tulburător.

   Radu Vancu a știut să își lase să fie și să devină vizibile anumite strigăte ce i-au tulburat căutările și toate încercările lor, dar și reușitele vieții în textele sale, în poezie, în proză și în acest sediment prozopoetic care este jurnalul. A știut și a vrut ca ceea ce el a simțit, a văzut și a trăit să se poată separa de transparența inclusă și să le îmbrace în garderoba vizibilă a cuvintelor care se văd și care, mai departe se aud, care și mai departe își lasă urmele să fie vizibile, iar pașii lor să își facă auzite mișcările care îl duc pe autor înăuntrul sau în afara lui și a vieții, ale vieților care îl țin prins în toate stările lor rele și în toate stările lor bune care îl învălui, care îl însoțesc.

Azi m-am omorât în roman, l-am omorât pe un Vancu aproape bătrân și ridicol și greu suportabil, combinând sinuciderea la care tot fantaza Mircea Ivănescu (cea cu cianură de potasiu) cu sinuciderea pe care au pus-o în practică tata&fratele lui M.I.(prin spânzurare). A fost distractiv&lipsit de orice metafizică…

   Răul este povestea scrisă a unui inițiat în parcurgerea itinerariilor desenate pe teritoriile scrisului și ale cititului, pe și prin zonele ascunse și mai puțin vizibile ale lor, prin locurile personalizate profund de cel care le străbate și care le spune aici făcându-le vizibile și accesibile deseori. Sunt povestite aici în întregime căutările de unul singur, dar și cele împreună cu cei care caută și ei sau împreună cu el, care îl pot așeza în tiparul pe care literele și cuvintele rezultate în urma eforturilor depuse pentru aceste căutări, toate rezultate prin aceste alăturări ale lor, îl tot construiesc în jurul scriitorului, împrejurul cititorului lui și ale vieților lor împreună, acolo unde îi duce fiecare filă de jurnal împărtășită.

M-a emoționat când am aflat că neuronii-oglindă folosiți de creier în copilărie sunt aceiași neuroni folosiți pentru experiențe mistice la maturitate. Fiindcă, o știm cu toții, copilăria e vârsta mistică prin excelență. E vârsta când cele nevăzute există cu adevărat…

   Zilele și stările lor vin ca valuri de apă dulce, sau ca valuri de apă sărată și pleznesc pielea caldă sau rece a celui care se așază în bătaia lor, a celui care citește și care își lasă astfel epiderma disponibilă să primească acest clipocit umed împreună cu plesnetul lui și să se bucure de răsfirările și de ramificările pe care scurgerea lor le impune și le face simțite mai departe. Senzorii lectorului primesc toate aceste atingeri ale celuilalt, ale celui care scrie și care acceptă această empatizare extremă ca urmare firească a lecturii ce anihilează orice fel de alăturare a cecității, sau de așezare a stărilor care ar putea să crească un pliu care să ascundă.

Dacă într-adevăr cărțile ar fi vii, jurnalul ăsta ar trebui să urle. Dacă într-adevăr oamenii ar fi vii, ar trebui să urlu fără oprire câteva ore pe zi.

În schimb, citesc într-una, fiindcă mi-e teamă să rămân singur cu creierul meu. Și, când cititul nu mai reușește să mă țină departe de propriul creier, mă străduiesc să mă întâlnesc cu oameni, vorbesc, mimez din răsputeri că sunt viu…

   Radu Vancu ne propune o altă metodă de impunere, de cunoaștere și de arătare a transparențelor cunoscute până acum în stările accentuate de stările vizibile pe care le-a arătat în moduri repetate ale tuturor porților prin care un corp și mințile lui caută să traverseze cât mai puțin vizibil stările răului, iar mai departe le mută în stările de vizibil permanent pe care le impun scrisul și cititul și toate atu-urile salvatoare ale lor.

Cam atât. Tot ce scriem va fi cândva adevărat…

   Răul este un joc de oglinzi destul de apropiate, destul de înțelegătoare cu redarea tuturor imaginilor pe care transparențele motivate sau nu ale unui scriitor le poate conține și le poate impune stărilor și posibilităților lui de a se strecura prin spațiul acesta îngust și foarte apropiat dintre el și corpul său de cuvinte.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.