După remarcabilul debut cu Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (2018), un anti-Bildungsroman construit în jurul marginalității existențiale, Iulian Bocai explorează mai departe tipologia ”umiliților și obidiților”, schimbând decorurile interioare, peisajele și timpurile. În acest sens, Constantin (Polirom, 2019) e și un roman al Bucureștiului studențesc din jurul anilor 2000, cu toată colcăiala neprietenoasă cu provincialii, dar și unul al boemiei donquijotești, care presupune, odată cu idealismele de tot felul, limitări maximale în toate privințele. Dostoievskianismul din filigranul noii povești e ajustat pe dinamica modernă a existenței urbane, căci întâlnim în romanul lui Iulian Bocai date esențiale din problematica recentă a supraviețuirii într-o capitală care macină fără milă bani și destine. Indiferent de vârstă, extracție socială sau profesie, personajele se întâlnesc pe o aceeași scenă a conviețuirii tragi-comice, cu prezent și viitor deopotrivă spectaculoase și imprevizibile.

Mihai Câmpeanu e un tânăr dintr-un mic oraș sudic, venit în București ca să studieze limbile clasice. Cu un tată care l-a părăsit încă din copilărie și o mamă care muncește din greu ca să-și țină băiatul în școală, Mihai nu are posibilități financiare care să-i permită un trai mai decent. Așa se face că, cel puțin la începuturile descinderii în capitală, doarme prin gări și pe la prieteni, mănâncă ce apucă să cumpere de prin magazine (frecvent pâine și lapte), e dispus să se angajeze ici-colo pe mai nimic și își caută o chirie cât mai ieftină. Retractil și frugal, dar foarte lucid, îndatoritor și tolerant (ca orice pauper), Mihai ajunge, după câteva încercări ratate și mulțime de telefoane luate din anunțuri, în locuința mizeră a unui octogenar capricios. Toader Constantin e un bătrân bolnav și singur, care dă cele câteva camere ale etajului pe care-l ocupă la prețuri infime, foarte potrivite pentru condițiile insalubre puse la bătaie. Intrat în casa bătrânului imobilizat aproape total la pat, tânărul chiriaș descoperă o lume a celor ca el − strâmtorați financiar și ratați social (cărora le lipsesc cu desăvârșire, însă, pasiunile intelectuale). Costul scăzut aduce în celelalte camere disponibile clienți dintre cei mai surprinzători: un cuplu ciudat, un student macho la Construcții, amanta năbădăioasă a unui interlop de cartier, un polițist petrecăreț și neghiob, o discretă femeie divorțată cu cei doi copii ai ei. Toți sfărâmă imensitatea opacă a Bucureștiului în fascinante cioburi de viață privată, numai bună de cunoscut prin pereții subțiri ai camerelor din ”Hotel Constantin”, pe holul străbătut de interogațiile sâcâitoare ale proprietarului sau în toaletele la fel de descurajante ca restul dependințelor mirosind a ”fosfor și urină”, a ”sfoiag” și a ”lemn dulce”.

Dar experiența majoră a protagonistului, rămas mult timp singurul chiriaș al bătrânului, e aceea a atașamentului straniu pentru greu suportabilul său proprietar. Prizonier în labirintul unui centaur decrepit, Mihai sfârșește prin a-l iubi, cu toate toanele și neajunsurile lui: îi suportă tiradele aiurite, îi ascultă redundanta poveste de familie, îl consolează de feluritele-i tristeți, îi cumpără mâncare, alcool și medicamente, îl oblojește când îl găsește prăbușit prin casă, îl ajută la curățenie și la felurite reparații casnice, petrece Crăciunul la masa murdară din bucătărie, îi cheamă Salvarea la nevoie, ba chiar îi șterge mizeria când, la un moment dat, bătrânul neputincios se scapă direct pe podea. Atașamentul e reciproc, căci Toader Constantin, cu toată ursuzenia sa în desfășurare, știe că tânărul său platnic e singurul om care-l ajută și-n care poate avea încredere. De aceea îl lasă să-i transforme țevile în rafturi de bibliotecă și să-i vopsească în roșu un șifonier delabrat, de aceea îl roagă să-l viziteze la spital, după o criză, și-i împrumută o sumă considerabilă, ridicată direct de la bancă. Între cei doi se țese, treptat, pânza fină a unei legături sufletești paradoxale, ca la ologii evanghelici care ”și-au găsit omul” în însoțitorii lor răbdători. ”Vreme de câteva săptămâni, am vorbit cu Constantin în fiecare zi, deși începusem să mă satur să intru pe ușă și să-l aud strigând după mine Domnu´ Mihai?, cu inflexiunea aia interogativă a vocii, care însemna și Dumneavoastră sunteți? și Vă rog eu, mai veniți să mai stați de vorbă și cu mine, nu mă lăsați singur. Însă niciodată nu-mi ceruse să fac lucruri pentru el pe degeaba, așa cum aveau în obicei ceilalți proprietari bucureșteni pe care-i cunoscusem ori pe care aveam să-i cunosc și care se așteptau de la tine nu doar la banii lunari, ci și la un soi de recunoștință difuză, ce putea fi mereu invocată și pe care lumea le-o arăta din obediență și frică. Constantin ținea mereu minte toate lucrurile pe care le făcusem pentru el fără să i le datorez și era o ținere de minte pe care de-atunci am învățat s-o admir și-n alții, fiindcă venea din aceea că avea mândria propriei vieți și simțea că, de câte ori datorează ceva altcuiva, această obligație, oricât de mică, îi stătea pe conștiință și nu-l lăsa să fie complet el însuși”.

Plecarea din așa-zisul ”Hotel Constantin” aduce, desigur, pentru Mihai o dorită îmbunătățire a condițiilor, o dată cu banii împrumutați și cu schimbarea facultății (renunță la limbile clasice pentru studiile politice, mai deschise intelectual, mai puțin autiste social). Dar mutarea ”la mai bine” îi dezvăluie, de fapt, sentimentele pe care le nutrește pentru bătrânul lăsat în urmă, cu toate ale lui. O plimbare în apropierea casei sale îi confirmă intuiția morții, subliniată de renovările pe care domnul Constantin, care abia se mișca sprijinit în cârje, nu le-ar fi putut face. De aici, ideea scrierii unui text testimonial și recuperator despre marele și ciudatul său prieten: ”Însă, prin toate casele în care am ajuns și dintre toți oamenii peste care am dat, niciunul n-a avut o inimă mai mare și mai ciudată decât Toader Constantin acesta, căruia eu îi ziceam într-o vreme numai moșu´, de drag ce-mi era, de parcă ar fi fost singurul bătrân de pe lume. Am scris această carte mai ales ca să nu-l uit”. Pentru tânărul student rătăcit într-un București cât o lume, misteriosul său  proprietar încarnase toată umanitatea. A trebuit să-l părăsească, pentru ca să-nțeleagă pe deplin asta.

Roman al boemei studențești, al orașului ucigaș de suflete și al singurătăților sale neștiute, Constantin al lui Iulian Bocai e o frumoasă poveste despre cei atât de uitați, dar atât de iubiți. N-aș zice că e una foarte des întâlnită, în proza noastră actuală, și asta-l individualizează încă o dată pozitiv pe autor.

Text apărut în premieră în revista Convorbiri literare, în anul 2019.

ADRIAN G. ROMILA s-a născut pe 29 septembrie 1974, la Piatra-Neamţ. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală.

A debutat cu poezie (1996) în „Symposion”, suplimentul literar al ziarului „24 ore” din Iaşi și a scris articole în presa studențească de la sfârșitul anilor 1990.

Volume: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, Iaşi: 2009); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (Eikon, Cluj-Napoca), eseuri de critică literară; În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, Timișoara, 2012) – volum premiat, în 2013, ex aequo, de USR Iași, nominalizat la Premiul Național de proză al ”Ziarului de Iași” și selectat, cu un fragment tradus în engleză, în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, editată sub egida FILIT, 2013; Radio în zăpadă (Tracus Arte, 2014), proză scurtă; Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească, 2015), eseu; Mici schimbări în viață (Charmides, Bistrița, 2016), proză scurtă; Zeppelin (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura ”Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la ”Scriitorul anului 2017”, Apocalipsis, roman (Polirom, 2019).

A fost contributor cu câte un text în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016), Scriitori la poliție (Polirom, 2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017).

Deține rubrici permanente de cronică literară în „România literară” și ”Convorbiri literare”, postează curent texte pe revista on line ”Lapunkt” și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț.

A publicat, de-a lungul anilor, cronici și eseuri în ”Idei în dialog”, ”Viața românească,” ”Hyperion”, ”Bucureștiul cultural”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cuvântul”, ”Verso”, ”Familia”, ”Dilema veche”, www.literaturadeazi.ro.