Volumul semnat de Pauline Delabroy-Allard – un roman scurt și dens, alegerea României pentru premiul Goncourd 2018 – reprezintă  o cameră de ecou a unei stări de pasiune. Construit cu minuțiozitate, scris cu o mână sigură, romanul conține multă muzică, e ca un poem de iubire, un recitativ pe două voci între două femei, mai exact, între două sensibilități. Undeva, indiferent de sexul protagoniștilor, pasiunea rămâne aceeași, iar homosexualitatea nu pare a fi tușa dominantă, întrucât romanul ar fi stat la fel de bine în articulația sa și dacă ar fi fost vorba despre doi bărbați sau un bărbat și o femeie.

Subiectul romanului e aparent banal – o profesoară trecută de prima tinerețe, separată, cu o fiică, întâlnește o tânără originală, tulburătoare, violonistă. „Povestea asta este despre Sarah, despre frumusețea ei inedită.” Se înfiripă între cele două o relație pasională la Paris și la țărmul mării în Marsilia. „Duc o viață pe care nu aveam de gând să o duc. (…) Nu aștept nimic, pe nimeni. (…) Mă străduiesc să îmi trăiesc viața. Nu o trăiesc cu adevărat.” Ea – care realizează fără voia ei un adevărat clivaj în viața naratoarei – a apărut într-un anotimp cu „ploi torențiale, cu miros de asfalt umed în care în aer plutește un soi de ușurătate, un suflu de bucurie care fredonează despre cât de fragil e totul” și face ca lucrurile până atunci aparent banale și monotone să respire brusc o cu totul altă conotație.

Romanul este construit în două părți, prima – cea referitoare la întâlnirea dintre cele două femei -pare a fi o singură frază, în care cuvintele țâșnesc aidoma unui mănunchi, obsesive, repetate, rostogolite, ca într-o spirală ascendentă. Totul aici este iradiat de o bucurie devorantă, este o frazare recurentă și hipnotică, este con fuoco. Partea a doua seamănă mai degrabă cu un exil, este o disoluție, o tragedie cu o muzicalitate diferită, o fugă solitară la Trieste. Este o scriere ce alunecă, este descendentă și ambiguă pe alocuri. Sarah se îmbolnăvește și imaginea profilului ei în suferință înlocuiește vivacitatea din prima parte. Apar fisuri în pasiune. Dorința de a o părăsi pe Sarah se suprapune cu dorul și dependența de ea. Este o alegorie a unui final de iubire. Capitolele devin mai lungi, ritmul se încetinește, suflul scade. Uraganul a trecut, este acum peisajul dezolării, al angoasei. Pasiunea nu este făcută să dureze pentru că este devoratoare și sufocantă așa că fie dispare, fie se transformă în ceva mai rezonabil, mai locuibil. Finalul lasă loc posibilelor interpretări, nu duce la o concretizare. Este partea lentă, con dolore.

Sarah este exuberantă, veselă, un vârtej, o furtună care fumează și gesticulează mult. De altfel, felul în care este scris și construcția personajului principal – Sarah – reprezintă punctele forte ale romanului. Sarah „vorbește tare, repede, glumește, folosește cuvinte vulgare, râde” și își poartă viața într-o valiză, între concerte, avioane, trenuri și absențe. După ce o cunoaște, naratoarea devine suspendată până la următoarea întâlnire, iar timpul ei interior se scindează în înainte și după Sarah. Viața cu Sarah este obositoare, viața fără ea  este imposibilă.

Adesea, naratoarea se agață de realitate ca și cum ar avea nevoie de o plasă de siguranță pentru a nu se pierde, atât de devastatoare este prezența violonistei în viața ei. Prin urmare, inserează în contextul textului paragrafe, definiții din dicționar, tușe ale realității concrete, toate cu rol de catharsis, de racordare în fața cotidianului. „Mirosul de sulf (de chibrit ars) devine de-acum înainte mirosul mărturisirii care eliberează, mirosul adevărului dezgolit, așezat în fața mea ca un cadou.” Apoi urmează inserțiile: „Sulful este un element al grupului de calcogeni (…) Este elementul chimic cu numărul atomic 16. Are simbolul S.”

Există momente de tensiune, de criză, există lacrimi și argumente, iar la sfârșit moartea trântește ușa ca într-o tragedie. Absența și lipsa femeii-pasiune concurează cu tentația absenței ființei. Este un roman în mișcare, fluent, între Paris și provincie, o muzică suavă din Beethoven și Schubert, presărată cu inserții teatrale sau din poeme literare. Finalul stă sub semnul sensului dat de Annie Ernaux – citată ca motto în debutul romanului – „„Va fi doar liniștea și nici un cuvânt care să o spună” iar autoarea – de dragul jocului ambiguității și al ludicului pasiunii –  refuză să dea o cheie interpretativă care să o reașeze pe naratoare (sau pe Sarah) într-o odihnitoare schemă a ordinii.

Pauline Delabroy-Allard, Povestea asta este despre Sarah, Editura Humanitas Fiction, București, 2019, traducere din limba franceză de Despina Jderu, 186 p.

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista Ramuri, nr.12/2019.