Părintele Francisc Doboș este purtător de cuvânt la Arhidieceza Romano-Catolică București, un om care nu ignoră modernitatea, dimpotrivă, se implică și pune suflet în tot ceea ce face. Ce ar mai trebui să adaug, cine este Francisc Doboș?

Este un păcătos zâmbăreț. Asta nu pentru că e nebun, ci pentru că se știe iubit infinit de către Dumnezeu. Dar să nu vorbesc despre mine la persoana a treia, ca să nu dau motive de a fi considerat un pic „trilulilu”. Cine o face n-are nevoie de motive. Am fost în tinerețe, pardon, în adolescență, un pic prea serios. O seriozitate care îmi dăuna mie dar și celor din jurul meu. Îl luam atât de în serios pe Dumnezeu, dar nu vedeam că eram penibil în „seriozitatea” mea. Noi nu suntem doar cumulul studiilor sau al funcțiilor noastre. Sau da, al „funcțiilor vitale” precum inima, Dumnezeu, iubirea. De restul se ocupă Nastercard. Zic așa, un pic mai pe „nas”, ca să nu se prindă careva și să mă acuze de publicitate mascată. După cum vedeți mi-a cam trecut perioada de seriozitate :))) (râde). Atunci puneam accent prea mult pe mușchii mei spirituali, adică pe ceea făceam eu pentru Dumnezeu. Nu digerasem că, de fapt, Dumnezeu „face” și „este” pentru mine. Credeam că trebuie să-l conving pe Dumnezeu de ceva, că sunt bun și că merit. Câtă prostie! Îl confundam cu un idol. Voiam să îi „cumpăr” atenția prin prestațiile mele spirituale. Noroc că am avut parte de prieteni care m-au îmblânzit și umanizat. M-au ancorat cu capul/inima în Cer, dar nu mi-au dezlipit picioarele de pe pământ.

Care este relația Biserică – societate în ziua de astăzi? Ce s-a schimbat, care sunt provocările majore? Sunteți un om și un preot care reușește să comunice cu o lejeritate aparte, mai ales cu tinerii…

Uneori este o relație tensionată și paralelă. Ce s-a schimbat? Multe. Noi. Ne schimbăm în permanență. Se schimbă așteptările noastre unii față de alții, dar și față de Dumnezeu. Societatea așteaptă o schimbare de la Biserică, și are dreptate până la un punct. Biserica, la rândul ei, așteaptă o schimbare de la societate. Eu sunt convins că ambele au nevoie de schimbare, adică de convertire, dar către Dumnezeu, nu doar una către alta.

Și atunci, care sunt pentru un preot provocările atunci când trebuie să se raporteze la tineret, la lumea contemporană. Mai vin tinerii la Biserică?

Biserica mai merge la tineri, la lumea contemporană?! Sau doar îi/o așteaptă la biserică. Asta este provocarea mea. Fiecare dintre noi mergem acolo unde simțim că este viață, fericire, împlinire. Chiar dacă uneori ne înșelăm în privința alegerilor noastre. Dacă din partea Bisericii tinerii au parte mai degrabă de o morală și nu de o întâlnire cu Viața, atunci vor evita să mai meargă la biserică. Isus Cristos nu i-a așteptat pe oameni la sinagogă. A mers spre ei. Asta trebuie să facem și noi. Deci, pot spune că tinerii care astăzi merg la biserică o fac pentru că simt că Biserica merge la/către ei.

Există (și) o formă de nihilism în rândul lor, al tinerilor?

Aș îndrăzni să spun că mulți dintre tinerii de azi trăiesc mai degrabă un fel de plictiseală sau depresie existențială. Până și nihilismul îi plictisește. Tinerii au o sete infinită de Soare, de Dumnezeu și de sens. Dar cerul lor e îmbâcsit adesea de tot felul de poluări relaționale. Nemaivăzând Soarele și stelele ajung să facă soare și stele din plăcerile vieții. Iar când acestea nu mai au efect ajung să mărească doza de droguri reale sau relaționale. De fapt, ei caută Cerul în locul greșit și pretind veșnicie de la ce este muritor. Suntem însetați permanent după sens și Dumnezeu.

Există o limită a implicării Bisericii în viața cetății?

„Dați-i, așadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!” spune Isus. (Matei 22,21). Pare să fie atât de simplu, dar istoria ne arată că nu este așa. Biserica are menirea de a arăta cetății legătura cu Civitas Dei, cu Cetatea lui Dumnezeu. Dar asta nu trebuie să o facă cu forța sau cu instrumentele cetății, ci cu mărturia și profeția. Devine o problemă când cetatea încearcă prin tot felul de lobby-uri sau ideologii să retrimită Biserica în catacombele societății. Biserica se cuvine să devină creativă și creatoare, nu doar moralizatoare. Nu trebuie să tragă doar de urechi … oamenii către Cer, ci să fie atât de divină și profetică încât să întrupeze Cerul în oamenii care locuiesc cetatea.

Cât contează educația în raportarea la cele sfinte? Dar cultura?

Vorbesc din experiența mea. Foarte mult. Dar educația nu înseamnă doar studiul meu personal. Educația înseamnă să am dascăli care să mă cucerească ca mai apoi să ajung să învăț de drag nu de nevoie. La fel și cu lectura. Mă apuc să citesc pentru că cineva mi-a citit, sau pentru că am auzit pe cineva cum vorbește și am vrut să „văd” și eu ce au „văzut” ei. Așa se formează dorul după cele sfinte.

Am vrut să „văd” și eu ce au „văzut” ei – ați avut un model? În anii de formare, v-ați raportat vreodată la cineva?

Da. Am avut dascăli și prieteni care m-au dat cu capul de toți pereții Cerului. M-au pus în criză prin felul lor de a fi, m-au scos din inerție și din plictiseală. Au pus o flacără în mine care nu se va stinge. Sunt acele persoane care mi-au arătat că un anumit tip de formare însemna deformare. M-au făcut să ies din multe scheme și țarcuri ca să (mă) creez, să învăț să „dansez”, să contemplu Viața. Doi dintre ei nu mai trăiesc. Al treilea și cel mai important, cel care mi-a pus Cuvântul în inimă și pe buze nu mai poate pronunța cuvinte, nu mai poate vorbi. Are SLA (scleroză laterală amiotrofică).  Este un om fascinant și fascinat de Cer. Așa cum l-a văzut el vreau să-L văd și eu.

Firește, nu am cum să nu vă întreb, tocmai pentru că vorbim despre oameni deosebiți: Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți cu Papa Ioan Paul al II-lea?

Eram în 2001 la începutul lunii mai. Pe 28 aprilie am fost hirotonit diacon în Basilica Sf. Petru din Vatican. Toată familia mi-a fost alături. Am îndrăznit să-i scriu secretarului personal al Papei Ioan Paul al II-lea solicitându-i o audiență pentru mine și familia mea. Nu credeam că va fi posibil așa ceva, dar am încercat. Vă imaginați bucuria răspunsului afirmativ. Trăind atâția ani la Roma mă obișnuisem să îl văd adesea la celebrări. Dar bucuria de a-l saluta personal cu întreaga mea familie a fost unică.

Ați spus la un moment dat: „Nu Dumnezeu trebuie adus în lumea noastră, ci lumea noastră se cuvine să conștientizeze prezența lui Dumnezeu în ea.”  Ce înseamnă de fapt?

Dumnezeu a fost mereu prezent în lumea noastră. Noi nu am fost adesea prezenți lui Dumnezeu în ea. Ceea ce spuneam mai devreme referitor la tinerii de azi. Să nu-l confundăm pe Dumnezeu cu soțul, soția, iubitul, iubita, proprietățile, conturile sau mașinile noastre. Acolo unde nu există o relație vie și reală cu Dumnezeu ajungem să „divinizăm” persoane sau lucruri. Ajungem să cerem de la acestea ceea ce doar Dumnezeu ne poate da. Credința trăită (nu doar cea declarată) în / cu Dumnezeu mă va face nu să cer celor dragi viața și fericirea, ci să le-o dăruiesc. Asta-i diferența. Și cred că este una esențială.

Un preot are pasiuni, hobby-uri? Vă întreb pentru că v-ați fotografiat gătind, zburând cu avionul, jucându-vă cu nepoții, mergând pe bicicletă, probând haine la croitor – în ipostaze calde, lumești. Într-un fel, ați schimbat percepția față de omul cu reverendă, i-ați conferit o umanitate aparte…

Da, sunt mai „trilulilu” pentru unii. Dar nu îmi mai trăiesc viața doar de teama de a fi catalogat într-un fel sau altul. Este prea scurtă și prea frumoasă ca să mă mai tem de (pre)judecata unora. Consider că sunt pur și simplu normal, uman, cu multe defecte, evident. Iar Dumnezeu nu mă vrea doar cuminte, ci uman, profund uman. Altfel cum voi putea să îl transmit pe El și să fiu pe deasupra și credibil?! Aici a avut un rol deosebit unul dintre mentorii mei. El ne-a întrebat pe noi, studenții prezenți la cursul facultății din Roma:

– Ce faceți în viață?

– Păi, școală – casă, casă – școală. Învățăm. Suntem silitori. Suntem cuminți, nu ca alții…

– Ce plictisitor! Bine, bine, dar ce pasiuni aveți? Care vă sunt hobby-urile?

Atunci am înțeles că viața nu se declină doar în „cumințenie”, ci în multă pasiune. Nu trebuie doar să supraviețuim, ci să Viețuim și să-i facem și pe alții. Nu cumințenia este cheia, ci pasiunea față de om și față de viață.

Ultima întrebare este o provocare – care este cartea pe care ați citit-o de curând și ce anume v-a plăcut?

Hehe… Romanul broșură al lui Eric-Emmanuel Schmitt: Oscar și Tanti Roz. L-am citit repede și aproape pe nerăsuflate. Este de o mare candoare teologică. Copilul Oscar, bolnav grav de leucemie, este provocat de Tanti Roz, o femeie deloc „cuminte” din fericire, să-i scrie lui Dumnezeu.

            Dragă Doamne-Doamne,

Am citit Dicționarul medical… M-am uitat la cuvintele care mă interesau: Viață, Moarte, Credință, Dumnezeu. Poate n-ai să mă crezi, dar nu erau acolo! După cum observi, asta dovedește deja că nu sunt boli nici viața, nici moartea, nici credința, nici tu…

– Tanti Roz, vrei să spui că pentru problema Viață nu există soluție?

– Vreau să spun că pentru problema Viață există mai multe soluții, deci nici una.

– După părerea mea, Tanti Roz, singura soluție pentru viață e să trăiești.