Să trăiești în cuvinte, în altele decât ale tale, în cele care vin, ajung și rămân la îndemâna ta mai departe pentru a le spune și pentru a le face auzite, și cunoscute cu vocea ta, cu fiecare dintre posibilitățile ei de a le muta în alcătuirile tale, de a le propune permanent acestor atingeri și duse mai departe în oricare gest care le va putea cuprinde toate mișcările. Acestea sunt forme prin care forțele de care dispune actorul se fac cunoscute, se impun și propun permanentul și neobositul monolog făcut astfel posibil, iar stările lui de neocolit. Un astfel de spectacol poate fi ținut și făcut posibil pe o scenă mereu deschisă, mereu cu cortina ridicată și cu luminile aprinse și schimbate continuu, iar tot acest decor menținut așa poate fi completat firesc de vocea, de gesturile și de oricare altfel de mișcare care mai poate să încapă în firea și în corpul actriței, sau actorului care le interpretează, care le pune la dispoziția vederii pe această scenă care este, desigur lumea, lumea văzută și scrisă astfel, și din nou odată cu fiecare interpretare, odată cu fiecare nouă ardere și cu fiecare ridicare din cenușa rezultată în urma ei.

   Maia Morgenstern aduce tot acest perpetuu spectacol al vieții și al fiecărei reprezentări pe scenele ei în cuvinte, mută aproape insesizabil scena într-un text care devine din ce în ce mai poetic și mai seducător după fiecare propoziție, după fiecare expunere înfrigurată de tremurul insesizabil al emoției pe care o dă scrisul, spunerea și alcătuirea continuă a acestei povești din aceste cuvinte care devin tăvălug, care năvălesc, inundă și acaparează ființa care se apropie, care citește, care își înțelege prin aceste desfășurări empatice propriile trăiri și emoții ce o alcătuiesc și pe ea. Cuvintele nu se opresc la nicio intersecție, nu se lasă doborâte de vreun fel de oboseală, ci se tot alcătuiesc și cresc, și amplifică continuu fiecare fragment de viață adus și expus aici, fiecare gând făcut cunoscut și toate sentimentele și trăirile nerostite până acum. Aici, în cuvinte, și-au găsit locul cald în care se pot face cunoscute gândurile bune care trebuiau spuse, rostite.

Privește înapoi cu mânie.

Privește înapoi cu nostalgie.

Privește cu dragoste.

Privește cu umor.

Privește cu duioșie.

Privește și amintește-ți.

Sau învață.

Sau imaginează-ți.

Și scrie…

   NU SUNT EU este o oglindă întoarsă, este o carte în care autoarea își refuză imaginea și în care își construiește continuu alta cu ajutorul cuvintelor care o învăluie și care o învață astfel să se spună, să își continue desăvârșirea imaginii în toate aceste cuvinte care îi zidesc noile încăperi și adăposturi ale sufletului, ale sufletului care se pune pe această tavă complexă a scrierii despre el și despre posibilitățile lui de a ocupa și de a locui aceste încăperi noi, aceste locuri ce îl pot arăta, îl pot păstra și menține mereu viu, mereu neobosit și disponibil să fie vizitat, citit, înțeles. Amintirile, viața lor și toată poezia care poate să încapă în toate acestea sunt aduse în cuvinte de Maia Morgenstern firesc și făcute să spună continuu despre fiecare trăire, despre însemnătatea și reprezentarea lor în tiparele nelimitate ale vieții din care au fost desfăcute, desprinse și aduse aici, în aceste noi și nemuritoare corpuri ale cuvintelor pe care le-a găsit și cu care a alcătuit toată această vibrantă poveste.

Iom Kipur, zi aspră și purificatoare. Cunoscându-ți și recunoscându-ți greșelile, faci pace cu propria conștiință. Cu tine și cu oamenii.

Ziua în care te rogi, te gândești, te concentrezi. Și speri să ai parte de viață și de sănătate.

G`mar Hatima Tova! Să fim înscriși cu toții în Cartea Vieții…

   Maia Morgenstern ne propune un show permanent mutat în paginile cărții pe care a construit-o, unul continuu, neobosit și amplificat cu fiecare cuvânt care îi susține textul, care îl crește și care îl rostogolește spre fiecare simț al cititorului, spre fiecare zonă a lui disponibilă să primească această emoționantă împărtășire și toate componentele ei bune, luminoase, duse și purtate de fiecare adiere a lecturii în corpul cititor și primitor. Melancolia fiecărei amintiri, a fiecărei evocări rămâne în chihlimbarul cuvintelor care ne invită la aceste toate alăturări și parcurgeri împreună a teritoriului acestui suflet ce tocmai s-a deschis și s-a oferit în toate aceste cuvinte și în imaginile care le însoțesc pentru  a le completa, și pentru a le ușura păstrarea cât mai mult timp în fiecare alcătuire a privirilor care le urmăresc și care reușesc să le așeze în încăperile corpului primitor.

Un cal aleargă. Pe strada mea aleargă un cal. Nu prea repede.

Aveam de ales: telefon, fotografii, tehnologie sau… ? Am ieșit la poartă și l-am privit. L-am petrecut cu privirea, până la colț. Un cal și o căruță. Pe strada mea. L-am pierdut…

   NU SUNT EU poate fi un poem lung, poate fi un album cu amintiri alese, sau poate fi una dintre poveștile care nu au niciodată un sfârșit, care se pot menține perene, vii la nesfârșit și își pot începe și continua viața oricând și din orice loc poate să facă din nou primul pas. Poate fi toate acestea, sau poate fi un OneMaiaShow, unul excelent regizat și așezat, pus în scenă, dar și în afara ei, în oricare dintre alcătuirile vieții care poate să își spună astfel poveștile și să își expună așa personajele care le însuflețesc și le țin permanent în acest teritoriu viu al spectacolului, al textului și al tuturor reprezentărilor posibile și vii ale lor.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.