Volumul Mireasa Tânără al scriitorului italian Alessandro Baricco, apărut în anul 2016, la Editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei, îi este prezentat cititorului ca fiind un roman de dragoste. Tânăra mireasă sosește din Argentina în Italia, la împlinirea vârstei de 18 ani, pentru a se căsători cu Fiul, care este plecat, pe termen nedeterminat, pentru afaceri. Până la venirea lui, fata este nevoită să locuiască cu familia acestuia ai căror membri ne sunt prezentați doar după statutul lor: Tatăl, Mama, Fiica, Fiul, Unchiul.

            Pe parcursul cărții povestea de dragoste rămâne însă în expectativă, fiind doar cadrul care înconjoară istorisirile personajelor și interacțiunea dintre ele. Întâmplările vorbesc, din punctul meu de vedere, despre moștenire, pentru că membrii familiei au primit de la cei dinainte, în afară de avere, și un blestem: teama de a muri, pe neașteptate, în timpul nopții. Prin urmare, aceștia și-au organizat viața astfel încât zilele, cu anumite excepții, să fie egale, perfecte, repetate, confortabil de previzibil, la infinit.

            Cea care devine adevărata succesoare a acestei familii, alcătuite nefiresc, ai cărei membri nu trăiesc cu adevărat, ci doar învață să moară, puțin câte puțin, este Tânăra Mireasă, căreia îi revine și misiunea de a rupe blestemul.  Ea este martora tenebrelor celorlalți. Chiar și ale servitorul Modesto (singurul personaj important care are nume), care îi dezvăluie, tot ei, propria taină.

            Ceea ce împărtășim altora reprezintă tot un soi de moștenire, chiar dacă sunt doar fragmente din noi. Cine știe dacă nevoia de a ne mărturisi nu apare tot din dorința de a lăsa mai departe ceea ce, bun sau rău, am trăit. Propriile întrebări și concluzii despre viață.

            Deși tema principală pare a fi iubirea, firul roșu al cărții este teama de moarte. Legat de acesta este și faptul că fiecare dintre membri familiei ascunde câte un secret erotic pe care, la momentul potrivit, îl va împărtăși cu Tânăra Mireasă. Din acest punct de vedere, volumul oferă o experiență aparent paradoxală. Elementul opus morții este desigur viața, iar cititorul poate presupune că cea mai importantă forță care se poate împotrivi pieirii este dragostea. Cu toate acestea, după cum bine arată autorul, pentru personaje aspectul cel mai apropiat de neantul fizic este, în fapt, erotismul, cu toată paleta emoțională și mentală (seducția, senzualitate, voluptate, obscenitate). Acesta apropie oamenii de natura lor animalică, îndepărtându-i de conștiință.        Așadar, sexul nu face altceva decât să exorcizeze frica de moarte a membrilor familiei așa cum Fiica folosește autoerotismul pentru a putea să adoarmă, pentru a se cufunda în noapte ca într-o neființare, care, reconfortant, nu este egală cu dispariția veșnică. Cu cât situația este percepută ca fiind mai extremă (suferințele sufletești fiind incluse) cu atât pulsiunile devin exacerbate iar dorința de-a le ascunde, precum și inhibițiile, scad. Miza nu mai este nici ceea ce cred ceilalți, nici crearea unei imagini, ci salvarea de răul cel mai mare care este teama însăși.

            Acțiunea desfășurându-se într-un soi de clar-obscur, moartea devine acceptabilă doar în timpul zilei. Așa cred membrii familiei și chiar Naratorul confruntat cu ideea mortalității. Probabil pentru că soarele aduce cu el promisiunea unei lumini pe care omul, speriat, nu o mai găsește înăuntrul său.

            Ceea ce mi se pare tulburător la scriitura lui Alessandro Baricco este frazarea în sine. Autorul pare că folosește cuvintele ca pe note muzicale, reușind să creeze o magie, greu de egalat, ca ritm, poezie și putere de seducție, pe care o mânuiește cu intenție, după cum o arată și divagațiile Naratorului. Baricco își ademenește cititorii, cu promisiunea unei experiențe deosebite pe care, de altfel, le-o și oferă, cu atât mai mult cu cât nu le îngăduie să deducă ceea ce s-ar putea întâmpla mai departe. Personajele se dezvăluie pas cu pas.  Pe tot parcursul cărții m-a urmărit senzația că asist, în fapt, la un spectacol de teatru muzical, accentuată de alternarea persoanei a III-a cu persoana I. Autorul devine vocea tuturor personajelor care își cântă pe rând, sau toate odată, adevărurile proprii, care nu sunt niciodată ceea ce par. Chiar și inocența Tinerei Mirese este doar o spoială. Înăuntrul fetei, există deja o femeie maturizată prematur.

             Tânăra Mireasă este o carte surprinzătoare, suprarealistă, care creează celui care o parcurge disonanțe, justificate de altfel, căci teama patologică provoacă individului antagonisme, îl face să trăiască o viață nefirească, plină de contradicții. Prin urmare, nu aș spune că volumul este un roman de dragoste, o carte psihologică sau una erotică, ci toate acestea la un loc. De altfel, inserțiile filosofice invită cititorul la meditație și oferă sens, chiar și celor mai bizare experiențe ale personajelor, așa cum, ceea ce dă însemnătate vieții nu este atât întâmplarea în sine cât ceea ce rămâne în noi odată trecuți prin ea.

            Din punctul meu de vedere, Baricco vede lumea printr-o lentilă specială, prin care își invită și cititorii să privească. Ca orice mare autor este racordat la adevăruri care se dezvăluie doar inițiaților. De aici și deosebitul simț al umorului. Doar scriitorul poate lua în râs cititul, doar înțeleptul poate glumi despre înțelepciune, doar cel suferind poate lua în râs suferința, gluma fiind doar o formă de catharsis, de îmblânzire a realității. Cel care ia totul în serios, care nu poate fi ironic și autoironic, nu a reușit, în fapt, niciodată să treacă dincolo de aparență.

Anca Ianchiș