Melanie Benjamin – Soția aviatorului

Traducere din engleză de Cornelia Dumitru

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2019

Bestseller New York Times • Bestseller USA Today

Bestseller NPR • Roman în curs de ecranizare.

„Melanie Benjamin ne oferă un nou roman istoric de excepție, inspirat din viața unei femei extraordinare. Ficțiune biografică de cel mai înalt nivel.“ Booklist

Când îl întâlnește pe faimosul Charles Lindbergh la o recepție de Crăciun dată de tatăl ei, ambasador al Statelor Unite în Mexic, Anne Morrow, studentă în ultimul an la un

prestigios colegiu pentru fetele din lumea bună, nu bănuiește că viața i se va schimba spectaculos. Obișnuită să fie eclipsată de sora ei, Anne aproape că îl refuză pe tânărul aviator care îi propune să zboare împreună a doua zi în zori. Mica escapadă se dovedește începutul unei mari aventuri, aventura unei vieți trăite la limită, presărată cu uluitoare expediții și recorduri, dar marcată de o tragedie inimaginabilă care va lăsa cicatrici de neșters.

„Anne Morrow Lindbergh a fost deseori pusă în umbră de faimosul său soț, Charles.  Romanul istoric semnat de Melanie Benjamin o are ca personaj central, punând în lumină atât realizările ei individuale ca aviatoare, cât și suferința și, în cele din urmă, triumful din viața personală.“ NPR

„Forța doamnei Lindbergh reflectată în această carte îi va fascina pe împătimiții de istorie și îi va surprinde pe cei care o cunosc numai ca pe «soția aviatorului».“ People Magazine

„Impecabil documentată și scrisă, cartea va trezi interesul tuturor.“

Library Journal

În 1927, Charles Lindbergh devine eroul unui secol obsedat de progres, efectuând primul zbor transatlantic fără escală, de la New York la Paris. Adorat de public și de presă, dorit de toate tinerele care nu visează decât să îi fure inima, timidul aviator își găsește pe neașteptate, la o recepție oficială, perechea, intuind că Anne Morrow îi va împărtăși pasiunea și își va asuma riscurile pe care aceasta le implică. Povestea lor de dragoste și căsnicia încep ca un basm modern. Sub lumina reflectoarelor presei, Anne devine și ea pilot, pornește în expediții nebunești alături de temerarul Charles, cartografiind teritorii și rute necunoscute. Tot sub ochii presei și publicului se desfășoară însă și tragedia răpirii și uciderii primului lor fiu, ce va marca iremediabil cuplul. La început în umbra lui Charles, Anne se va lupta ani la rând cu sine și cu prejudecățile până să-și găsească o voce, iar apoi să se facă auzită. Și, în cele din urmă, va afla și curajul să fie fericită.

Născută pe 24 noiembrie 1962 la Indianapolis, Melanie Benjamin a studiat la Indiana University Indianapolis. În 1988 s-a căsătorit cu Dennis Hauser, au împreună doi copii și locuiesc la Chicago. Cu numele Melanie Hauser a publicat povestiri în In Posse Review și The Adirondack Review, una câștigând în 2001 un concurs de proză scurtă al Radioului Public din Chicago, și două romane. Cu pseudonimul Melanie Benjamin a semnat mai multe romane istorice. Al treilea roman al său, Alice I Have Been, apărut în 2010, a fost bestseller național. În 2011, a publicat romanul The Autobiography of Mrs. Tom Thumb, iar în 2013, Soția aviatorului (The Aviator’s Wife; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional aflat în curs de ecranizare. Lebedele de pe Fifth Avenue (The Swans of Fifth Avenue; Humanitas Fiction, 2018) a apărut în 2016, fiind, asemenea romanului anterior, bestseller New York Times și USA Today. Romanul publicat în 2018, The Girls in the Picture, aduce în prim-plan prietenia dintre două femei legendare ale Hollywoodului timpuriu,  scenarista Frances Marion și actrița Mary Pickford, iar cel mai recent roman al său, din anul 2019, The Mistress of the Ritz, bazat de asemenea pe întâmplări adevărate, dezvăluie o fascinantă poveste de dragoste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Fragment

E cumplit când nu poți să‑ți vezi copilul mort. Când nu poți să‑l atingi, să te joci cu părul lui, să‑i pui jucăria preferită în brațele adormite și să‑i șoptești la revedere.

Ești osândit să‑l cauți pentru totdeauna. Fiindcă în momentele de neatenție, când slăbești strânsoarea frâielor asupra sănătății tale mintale, nu te gândești decât „Nu știu sigur că a murit. Nu știu, pentru că nu l‑am văzut“. Așa că îl cauți oriunde mergi. La metrou. În mulțime. Pe terenurile de joacă.

Ineluctabil, timpul trece. Și știi că în timp ce tu‑l cauți încă pe piciul vesel, pe îngerul cu păr bălai, dacă ar fi într‑adevăr în viață ar avea cinci ani. Apoi zece. Iar acum…

Ar fi un om în toată firea.

Îmi scriu și acum bărbați spunându‑mi că ei sunt fiul meu. Bebelușul Lindbergh, scriu ei, de parcă ar fi fost singurul. Bărbați adulți, care și‑au trăit întreaga viață, îmi spun că le e dor de mine și se întreabă cum de i‑am putut abandona. Îmi dau asigurări că totul a fost o greșeală, o farsă, un renghi care a luat o întorsătură proastă. Că au așteptat toată viața să îi găsesc.

Multă vreme am vrut să‑i văd pe acești inși. Aproape imediat după ce Charles a decolat singur, într‑o după‑amiază brutal de însorită din mai, zburând peste strâmtoarea Long Island, aproape de locul unde ne petrecuserăm începutul lunii de miere, ca să împrăștie cenușa copilului nostru, am început să primim scrisori, telefoane, bătăi neașteptate la ușă. Chiar și atunci când mama, când Elisabeth mi‑au spus să nu mă supun chinului, că oamenii ăia erau bolnavi, oameni răi care voiau de la noi mai mult decât dăduserăm deja. Chiar și atunci când Charles mi‑a interzis, amenințând că mă va încuia în cameră cât el a coborât la parter, alungând nu o dată cu cizma lui bine plasată un adult care ne ținea de mână „fiul“ pe treptele din față.

O așchie din cea mai bună, cea mai optimistă parte a mea s‑a întrebat mereu: „Dacă Charles s‑a înșelat în ziua aceea la morgă? Dacă amprentele dentare au fost greșite? Dacă bebelușul meu e încă viu?“

Nu i‑am întâlnit niciodată; nu i‑am lăsat niciodată pe acești oameni în casa mea. Nu am răspuns niciodată la vreo scrisoare. Deși le‑am citit pe toate.

M‑am resemnat să caut fața pe care mi‑o aminteam limpede – până în ziua când n‑am mai reușit. S‑a întâmplat brusc. Fețișoara lui dragă stătea înaintea ochilor mei chiar înainte de a‑i deschide dimineața – iar apoi a pierit. A dispărut, așa cum intenționase hoțul care‑l furase. Din acel moment nu mi l‑am mai putut aminti decât imobil, în una din fotografiile pe care le aveam, în general cea făcută la prima lui zi de naștere. Cea pe care o publicasem, care sfârșise pe afișele cu „dispărut“ ce împânziseră odinioară o țară întreagă, unind‑o în rugăciune și apoi în mâhnire.

Țara n‑a trecut mai departe mult timp. Nu ne‑a permis nici nouă să mergem mai departe. Aniversări au venit și s‑au dus. S‑au promulgat legi spre protecția copiilor; legi cu numele fiului meu pe ele. A avut loc un proces. Un proces senzațional, oribil – „Procesul secolului“, l‑au numit ziarele; iar vânzătorii de suveniruri au susținut‑o; iar celebritățile care au asistat, doar de distracție, au trâmbițat‑o. Într‑o zi am depus mărturie și am văzut lacrimi în ochii fiecărei persoane. Afară de bărbatul judecat că mi‑ar fi omorât fiul; bărbatul care a fost descoperit într‑un târziu deoarece cheltuise banii care, la insistențele colonelului Schwarzkopf, fuseseră marcați. S‑a dovedit că, până la urmă, fusese amestecat cel puțin unul dintre țicniții care‑l duseseră cu preșul pe soțul meu chiar în timp ce copilul nostru zăcea fără viață într‑un mormânt săpat pe jumătate în pădure.

La el nu m‑am putut uita, nu după prima privire la fața lui apatică, inexpresivă. Deci nu știu dacă el a plâns sau nu pentru mine.

Bărbatul acela a sfârșit pe scaunul electric. Unii au spus că n‑a fost el făptașul, sau cel puțin că nu fusese singurul. Dar, după cum țara avea nevoie de un erou, de un ticălos avea și mai mare nevoie, iar acel bărbat asta părea, cu accentul lui gutural, cu purtări sărmane de imigrant, cu un ochi lăsat amenințător în jos. Dacă or fi fost implicați și alții – și au existat șoapte, zvonuri, deși Charles nu le lăsa să intre în casa noastră –, doar acest bărbat a fost electrocutat; ochi pentru ochi. Răzbunare. Eu n‑am simțit‑o.

Era mai presus de simțire; nici măcar durerile nașterii nu mi‑au putut străpunge cochilia. Am născut un copil, alt copil; un copil diferit. I‑am pus numele Jon, nu după cineva anume; după el însuși, cel care a trebuit să vină după.

Cât mai curând cu putință, de îndată ce trupul mi s‑a vindecat, am fost de acord să zbor iar cu Charles. Ba chiar i‑am dat ghes, spre surprinderea și, mă gândesc, recunoștința lui. Sus pe cer, doar noi doi, intangibili, exact ca înainte – doar atunci puteam simți. Știind sigur că Charles nu mă putea auzi de pe locul din față, am plâns în spate.

Prin toate lacrimile mele, prin toată durerea mea, n‑am văzut semnele lor la el, deși le căutam mereu. În acea primă noapte nu m‑am apropiat de el și n‑am vrut ca el să se apropie de mine. Dar mai târziu am făcut‑o. Suferința era mai mare chiar decât cerul pe care‑l împărțisem, dar cerul nu‑l cartografiasem o dată? Trebuia să ne cartografiem calea împreună în această călătorie nouă, infinită.

În unul din rarele noastre zboruri lipsite de scop, fără o misiune reală – alta decât aceea de a ne oferi amândurora un pretext de a fi singuri, împreună, în aer –, am aterizat pe o insulă lângă coasta din Maine. Era toamnă târziu, iar Jon avea doar câteva luni, ocrotit bine de mama, de detectivi și doi câini de pază dresați, în camera lui de la Next Day Hill. Era deja frig, oceanul, un gri de oțel. Sub aripa uriașă a avionului Sirius, acum reparat, eu și Charles ne‑am cuibărit unul în altul pe o pătură, cu dinții clănțănind în timp ce încercam să bem supă dintr‑un termos.

— Charles, mai ții minte când l‑am luat pe Charlie sus prima oară? În după‑amiaza aia la familia Guggenheim, când Carol era răcită rău?

Am surâs amintindu‑mi; la început Charlie țipase din cauza presiunii din urechi, dar apoi se așezase binișor în poala mea și bătuse din palme.

— Mă întreb dacă n‑ar trebui să înlocuim fereastra carlingii. Charles și‑a vărsat supa pe pământ și a înșurubat capacul termosului până a pârâit. Avionul ăsta are atâtea mile la bord, plus că se apropie zborul de trasare european.

— Dacă tu crezi de cuviință, dar… mai ții minte cum aplauda Charlie când am aterizat și zicea „veaia“ „veaia“, și tu credeai că zice „vâjâie“, dar eu ți‑am zis că spune „vreau iar“?

— Voi telegrafia la Lockheed. Dacă tot mă ocup, aș putea verifica și transmițătorul tău. Pare‑mi‑se că mi‑ai zis că unul din tuburi îți face probleme?

— Bine, da. Rezolvă. Dar Charles, nu‑ți aduci aminte…?

— Ba da. Mi‑a îndesat termosul în mână, apoi s‑a îndepărtat și nu l‑am văzut la față. Am văzut doar silueta lui înaltă, neclintită în combinezonul maro de zbor, conturată îndrăzneț pe cerul gri și apa gri. Vântul îi flutura părul roșiatic‑auriu – atât de asemănător cu al lui Charlie, mai puțin cu al lui Jon, care era ceva mai șaten – până i l‑a ridicat drept în creștetul capului. Bineînțeles că‑mi aduc aminte. Cum poți să crezi că nu‑mi aduc? l‑am auzit întrebând peste iureșul valurilor, peste țipetele pescărușilor.

— Dar nu vorbești niciodată despre el. Cred că ar trebui să vorbim. Uneori am senzația că sunt singura care a pierdut ceva…

— Nu, Anne. Trebuie să uităm. Totul. Acum, ar trebui să ne întoarcem.

Perplexă, l‑am observat pe Charles Lindbergh întorcându‑se la avionul lui cu pas sigur, cu o expresie de hotărâre în maxilarul încleştat, exact ca în toate jurnalele de actualități. Și m‑am observat cățărându‑mă în spatele lui – tot exact ca în jurnalele de actualități.

Exact ca înainte, în acel zbor și în toate celelalte am stat în spatele soțului meu; făcând graficul traiectoriei noastre, comunicându‑ne poziția oricui asculta. Imaginând punctulețe de durere identificate de latitudine și longitudine.

Dar pe măsură ce timpul a trecut și durerea lui n‑o puteam localiza nici măcar cu sextantul,mi‑am dat seama că asta mă va învenina contra lui. Că ne va învenina pe noi – norocoșii Lindbergh, Primul Cuplu al Aerului. Și aveam prea multă nevoie de noțiunea de noi. Doar atât îmi rămăsese. Nu puteam renunța și la ea.

Deci a trebuit să cred, eram disperată să cred, că ori de câte ori zburam peste o anumită zonă a strâmtorii, el se uita în jos la valuri la fel ca mine și simțea un junghi de durere atât de ascuțită, încât i se încețoșa privirea. Și că în acel moment de tortură, își amintea de un băiat cu păr auriu și surâs sfios în colțul gurii.

M‑am convins că zgomotul motorului amortiza sunetul lacrimilor soțului meu după copilul pierdut; că în aer, plutind, planând; că în ceruri, unde mereu împărtășiserăm aceeași părere, navigaserăm pe același curs, și unde Charles era mereu mult mai mult…

Soțul meu găsise o cale de a‑l jeli pe fiul nostru.