Cum s-ar putea numi soarta unor marinari al căror vas e zdrobit de stânci, care rătăcesc într-o barcă în mijlocul oceanului și, când ajung la țărm și cred că au scăpat, descoperă că țărmul e o aceeași nesfârșită întindere – nu de apă, ci de nisip? Dacă, într-un sfârșit, după incredibile aventuri la limita supraviețuirii, mare parte din ei se întorc acasă, putem spune că e o soartă cel puțin norocoasă. Invocarea providenței divine n-ar fi, în acest caz, chiar neavenită, cum n-ar fi neavenită nici trecerea poveștii lor în rândul romanelor palpitante, deși intenția autorului n-a fost deloc să scrie ficțiune, dimpotrivă.

Situația de mai sus s-a constituit în jurul unui eveniment celebru nu doar în istoria marinei SUA de la începutul secolului XIX, ci și în istoria umanității moderne. Nu că am duce lipsă de asemenea dramatice confruntări dintre om, stihie și propria-i neputință, uneori călcând de nevoie cutume precum cea care interzice ca un om să-l mănânce pe altul. În aprilie 1789, în urma celebrei revolte de pe vasul britanic Bounty, 19 marinari și ofițeri, avându-l în frunte pe căpitan, au fost lăsați într-o barcă delabrată în mijlocul Pacificului și au reușit fără hărți și cu rații infime să plutească aproape două luni prin arhipelagurile australiene necunoscute. Doar cu profesionalismul excepțional al comandantului, au ajuns toți vii în iunie în Timor, la Coupang. Din același eveniment a derivat un alt naufragiu, al fregatei britanice Pandora, venită în Tahiti să-i aresteze pe revoltații de pe Bounty rămași acolo. A eșuat și s-a scufundat în august 1791 lângă Marea Barieră de Corali, în urma unei furtuni. 99 de oameni în patru bărci au plutit peste două săptămâni, până în septembrie, când au ajuns teferi tot în Timor, în același Coupang. În iulie 1816 fregata franceză Méduse a naufragiat pe coasta Mauritaniei, în drum spre Senegal, iar 147 dintre cei care nu au încăput în bărci au improvizat o imensă plută și au rătăcit în mijlocul oceanului vreme de 13 zile. Vor fi găsiți întâmplător de o corabie, cu doar 15 rămași în viață. În noiembrie 1820 trei bărci ale balenierei americane Essex, scufundată în câteva minute de un cașalot la aproape 3000 de km vest de Insulele Galapagos, au plutit în derivă cu 21 de oameni câteva săptămâni în mijlocul Pacificului. Doar două au fost recuperate în februarie 1821 de alte vase, cu 5 supraviețuitori. Și exemplele ar putea continua, mai ales că unele au devenit subiecte de literatură și de film (scufundarea balenierei Essex, de pildă, a stat la baza lui Moby Dick, romanul faimos al lui Herman Melville).

Evenimentul despre care vreau să vorbesc aici seamănă în multe privințe cu cele de mai sus, cu excepția notabilă a acestei dublări antitetice prin care ordaliile umane ating ultimele limite: din mijlocul oceanului, în mijlocul deșertului. El e relatat în cartea lui Dean King, Skeletons on the Zahara (titlul original, 2004; Sahara. O poveste adevărată despre supraviețuire, Editura Corint Books, București, 2018, traducere din engleză de Florin-Răzvan Mihai, prefață de Marian Voicu), în stilul binecunoscut al romanelor-document americane: consultarea arhivelor unde se află rapoarte anterioare ale faptelor, corelări de date și nume, actualizări topografice, liste cu cei implicați, profiluri psihologice și biografii, analize ale unor suferințe paradigmatice (deshidratarea, setea, insolația, depresia, umilința, disperarea, epuizarea, rătăcirea, efectul apei sărate și al diferitelor tipuri de alimente, voința de-a trăi cu orice preț), excursuri tematice (comerț, politică, navigație), schița unor hărți, încercări minime de ficționalizare acolo unde relatările originare nu au oferit detalii. Cartea e o impresionantă epopee, desfășurată cronologic în cea mai mare parte pe coasta de vest a Africii (în sudul Marocului de azi), unde e concentrată aventura, și dovedește pe de o parte, că o simplă călătorie în interes comercial poate deveni subit o cumplită probă de anduranță, similară unui prizonierat printre sălbatici, iar pe de alta, că, în condiții extreme, omul poate mult mai multe decât pare.

Bricul american Commerce a ridicat ancora pe 24 iunie 1815 din New Orleans, cu destinația Gibraltar. Ducea făină și tutun, trebuia să aducă înapoi sare. Veniturile din aceste tranzacții erau menite să-i ajute pe cei 11 membri ai echipajului să-și achite datoriile generate de războiul cu Anglia din 1812, care-i ruinase, ca pe mulți alții. 6 săptămâni a durat traversarea Atlanticului, au descărcat marfa la destinație pe 13 august, iar pe 23 au pornit spre Insulele Capului Verde, pentru a ocoli pe la vest Insulele Canare și a lua largul oceanului înapoi, spre casă. Curentul, vântul, furtuna și câteva greșeli de estimare ale căpitanului James Riley au tras vasul spre strâmtoarea dintre coasta africană și Canare și l-au făcut să eșueze lângă Capul Bojador pe 28 august. Pe 30 au abandonat epava încă rămasă la suprafață, înfiptă între stânci și nisip, și, după o dramatică întâlnire la țărm cu triburi de beduini rătăcitori (pierd instrumentele de navigație și un pasager luat din Gibraltar), cei 11 au ales să pornească într-o barcă de numai 4,8 m în larg, în speranța ajungerii pe o coastă controlată de europeni sau a întâlnirii vreunui vas salvator. După aproape 2 săptămâni pe mare în mica ambarcațiune (fiecărui om îi revenea un spațiu de 600/900 cm), cu provizii minime salvate de pe fosta lor corabie, epuizați, arși de soare, doborâți de foame și de sete, plini de răni, eșuează din nou la începutul lui septembrie pe același țărm al Africii, mult mai la sud de Bojador și de epavă. De data aceasta cad prizonieri definitiv în mâinile triburilor rătăcitoare din Sahara. Deveniți sclavi, au fost împărțiți între familiile de beduini, care i-au disputat îndelung (nu erau nici primii, nici ultimii marinari europeni capturați în acele locuri și ținuți în viață doar pentru o improbabilă răscumpărare din partea rarelor ambasade europene). Începe pentru ei o nouă odisee, la fel de cruntă ca naufragiul în largul unor coaste complet necunoscute, ostile și populate de barbari: un lung periplu prin deșert. Vreme de aproximativ o lună vor fi bătuți, umiliți, scuipați, ținuți goi, flămânzi, însetați, forțați la islamizare, târâți cîte 40-50 de km pe zi și tratați mai rău decât cămilele. Și mai ales vor cunoaște viața nomazilor saharieni: vor dormi afară, vor mânca melci și resturi digerate din stomacul animalelor, vor bea sânge de animale, din propria lor urină și din urina cămilelor, vor suporta călduri de 50 de grade, vor munci pe brânci pentru stăpâni, se vor bucura de rarele puțuri de apă și de descoperirea oazelor, vor suporta mizeria și traiul precar, vor asista la acerbe lupte între triburi și la jafuri intestine.

Relatarea se concentrează asupra a 5 dintre marinari, care, prin dificile tranzacții, conving un beduin să-i păstreze împreună. Liderul este căpitanul James Riley, el speră nesmintit într-o salvare: să fie răscumpărați de consulul englez de la Mogadore, din orașul Swearah. Pentru asta, îi vinde o minciună sfruntată lui Sidi Hamet, stăpânul lor: că are prieteni bogați în nord, care pot plăti pentru ei cu bani mulți și cu obiecte prețioase. Sidi Hamet, la rându-i, crede că va reuși prin prizonierii săi să-și răscumpere datoriile pe care le avea la socrul său, șeicul Ali, unul dintre cei mai temuți lideri locali ai deșertului. Aventura echipajului de pe Commerce se complică, astfel, printr-una desprinsă, parcă, din O mie și una de nopți. Cu eforturi supraomenești, puși adesea în situații la granița morții, urmăriți de șeicul Ali și nevoiți să născocească noi și noi stratageme pentru a fi ținuți în viață, căpitanul și cei 4 ajung prin caravana lui Sidi Hamet aproape de orașul-destinație. James Riley trimite o scrisoare consulului englez de acolo fără să-l cunoască, cu speranța că-i va ajuta. Impresionat de drama marinarilor americani, consulul hotărăște pe 25 octombrie 1815 să-i plătească lui Sidi Hamet tot ce-i promisese disperat prizonierul său, în bani și obiecte. Pe 7 noiembrie cei 5 ajung în grija consulatului englez, iar în anii următori, prin eforturile aceluiași James Riley, alți 2 din echipaj sunt recuperați și se întorc acasă. Despre ceilalți 4, din nefericire, nu s-a mai auzit niciodată nimic.

Urmărind destinul personajelor sale până la capăt (ce a urmat aventurii lor sahariene și cum a sfârșit fiecare, mai târziu), Dean King ne oferă incredibile modele de curaj și demnitate. Oamenii a căror aventură a reconstituit-o par eroi de literatură și asta e cu atât mai remarcabil și pentru oamenii reali care au fost, și pentru felul în care curge istoria lor în relatarea autorului.  

Text apărut într-unul din ultimele numere ale revistei ”România literară”

ADRIAN G. ROMILA s-a născut pe 29 septembrie 1974, la Piatra-Neamţ. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală.

A debutat cu poezie (1996) în „Symposion”, suplimentul literar al ziarului „24 ore” din Iaşi și a scris articole în presa studențească de la sfârșitul anilor 1990.

Volume: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, Iaşi: 2009); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (Eikon, Cluj-Napoca), eseuri de critică literară; În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, Timișoara, 2012) – volum premiat, în 2013, ex aequo, de USR Iași, nominalizat la Premiul Național de proză al ”Ziarului de Iași” și selectat, cu un fragment tradus în engleză, în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, editată sub egida FILIT, 2013; Radio în zăpadă (Tracus Arte, 2014), proză scurtă; Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească, 2015), eseu; Mici schimbări în viață (Charmides, Bistrița, 2016), proză scurtă; Zeppelin (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura ”Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la ”Scriitorul anului 2017”, Apocalipsis, roman (Polirom, 2019), Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe (Junimea, Iași, 2020).

A fost contributor cu câte un text în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016), Scriitori la poliție (Polirom, 2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017).

Deține rubrici permanente de cronică literară în „România literară” și ”Convorbiri literare”, postează curent texte pe revista on line ”Lapunkt” și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț.

A publicat, de-a lungul anilor, cronici și eseuri în ”Idei în dialog”, ”Viața românească,” ”Hyperion”, ”Bucureștiul cultural”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cuvântul”, ”Verso”, ”Familia”, ”Dilema veche”, www.literaturadeazi.ro.