„Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului.” (Gabriela Gheorghișor)

Editura Polirom vă oferă un fragment din Linia Kármán de Andreea Răsuceanu, roman apărut în colecția „Fiction Ltd” a Editurii Polirom.

Romanul va fi lansat marți, 31 octombrie 2023, începând cu ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bdul Regina Elisabeta nr. 38, București).

Alături de autoare, vor vorbi: Carmen Mușat, Daniela Zeca, Florina Pârjol

Va modera: Nadine Vlădescu

„O intelectuală aflată într-o stare posttraumatică și o adolescentă desțărată pornesc într-o excursie spre rădăcini. Călătoria e, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece «Linia Kármán» fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán e un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea. Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului.” (Gabriela Gheorghișor)

„Ultimul volum al trilogiei satului C., Linia Kármán, e o poveste fascinantă, în care trecutul se amestecă permanent în prezentul narațiunii. Frecventele suprapuneri temporale, discontinuitatea cronologică, jocul cu perspectivele narative, alternarea vitezelor cu care curge textul fac din trilogia Andreei Răsuceanu una dintre cele mai subtile și convingătoare aventuri narative contemporane. Oamenii și locurile – care se recompun treptat, din perspective multiple – dobândesc, în paginile cărții, dimensiuni mitice, într-un melanj original de realism și lirism. Linia Kármán e un roman intens, impecabil scris, cu personaje vii, ale căror povești de viață continuă să te urmărească și după ce lectura s-a încheiat.” (Carmen Mușat)

Fragment

„Iarna de aici i se păru Iovanei cel mai greu de suportat. Trecuseră şi la Valetto prin ierni fioroase, cu valuri care se repezeau răvăşind malurile şi lingând stâncile înalte până sus, pe promontoriu. Dar întinderea de albastru şi alb, fâşiile de plajă aurie care erau la fel şi iarna, de parcă deasupra lor ar fi rămas acelaşi soare fierbinte de vară, albul pereţilor de care se lipea sarea strălucitoare nu se comparau cu tărâmurile astea întunecate. Aici, în cercul strâns al dealurilor negre, aşezarea părea şi mai stingheră, pierdută în sălbăticie şi lipsită de apărare, prinsă într‑o capcană vegetală. Dealurile de un verde‑crud primăvara se umpleau de o vegetaţie tot mai greoaie, care sufoca pământul cu greutatea ei în ultima parte a verii, ca apoi să urmeze octombrie şi frunzişul să ia culoarea flăcărilor, înainte de desfrunzirea finală. Iarna rămâneau spinările ţepoase, cu trunchiurile dese, ca o blană, prin care şuierau puternicele vânturi venite de la răsărit. Aici părea că un alt Dumnezeu făcuse lumea. Alte culori, mai bogate în nuanţe şi mereu schimbătoare, înlocuiau albul de cretă al coastei de la Valetto, albastrul mării şi galbenul orbitor al soarelui. Uneori, când nu apărea luna, bezna era adâncă şi fără ieşire ca moartea, încât Iovana se bucura să audă chiar şi urletele înspăimântătoare ale animalelor sălbatice, doar să nu se trezească în liniştea fără capăt a nopţii. Haitele de lupi se apropiau uneori de sat şi dădeau iama în animalele din gospodăriile de la margine, dar uneori ajungeau şi mai departe, spre mijlocul său. Oamenii spuneau că, în curtea prin care alunecase umbra unui lup, sigur urma să se întâmple o nenorocire, iar Iovana învăţase de la femeile din C. să ţină o candelă aprinsă în fereastră în nopţile fără lună.

Într‑una din zilele când plecase de acasă înainte de răsărit, Mutul auzise în spatele lui un fâşâit. Fără să se întoarcă, a ştiut că era un animal, labele călcau uşor zăpada şi botul o răscolea, un mârâit în surdină însoţise înaintarea rapidă, dar brusc animalul se oprise, poate chiar în umbra lui, şi rămăsese pe loc. Încet, abia mişcându‑şi restul corpului, Mutul pornise spre pridvorul casei, păşise în interior şi închisese poarta mică tot fără zgomot. Dar nu intrase, se întorsese şi privise în urmă, lupul aştepta în acelaşi loc, îi vedea ochii galbeni privindu‑l de undeva de foarte departe, ca şi cum s‑ar fi aflat de fapt în adâncul pădurii, era slab şi, deşi nu‑l auzea, ştia că mârâitul continua, era poate unul de durere sau de foame. Mutul nu putuse uita mârâitul ăla, ca de om suferind de vreo durere sau boală sufletească. Intrase în casă şi, când se uitase din nou prin fereastră, animalul dispăruse, până la ziuă ninsoarea rară îi acoperise şi urmele din curte.

Dimineaţa, până se limpezea cerul, îi plăcea să iasă printre pomii plăpânzi din curte, să privească dealul din depărtare. Dealul ăsta devenise ca un fier înşurubat în miezul vieţilor lor, care ţinea totul laolaltă. Aerul mirosea tare, aspru, a crizanteme udate de ploaie, mirosul lor îl însufleţise întotdeauna, îi dăduse întotdeauna poftă să se apuce de un lucru nou. Puţin mai departe, în colţul de la stradă, frunzişul tremurător al unui plop luase foc, deşi aerul din jur era încă gri, iar soarele, o gaură în cerul care se desfăcea în fâşii de ceaţă. De după gard, plantată de ei, pentru că aşa îşi dorise Iovana, o salcie îşi înlănţuise pe jumătate coroana de trunchiul lui. Pentru prima dată Mutul simţise că nu mai erau nici în lumea dinainte, nici în cea nouă, ci într‑o lume numai a lor. O împrejmuia gardul înnegrit de ploi şi avea hotare clare, plopul şi salcia plantată de el, râpa care ducea la mlaştină, în spatele casei, al cărei mal el îl desţelenise, curăţându‑l de boz şi mătrăgună. Şi mai era şi bostănăria, tot parte din noua lume. Din când în când, lucrând în bostănărie, Mutul se oprea şi îşi întorcea obrajii uscăţivi în direcţia vântului. În timp, pielea se strânsese, faţa îi devenise un teritoriu nou, o peninsulă unde şanţurile abrupte, vineţii ca apusurile de la Valetto se întâlneau cu mările ochilor lui albaştri, aproape albi, aproape fără sprâncene, pe care îi făceau să pară şi mai adânci dunele pomeţilor înalţi. Peste ani, privindu‑se în oglinda bărbierului din Galaţi la care mersese pentru prima oară de când trăiau la C., se gândise că şi chipul omului se schimbă după locul în care trăieşte: coastele ascuţite şi piezişe ale Adriaticei se preschimbaseră pe faţa lui în dealurile mai blânde şi resemnate ale Moldovei, totul era mai rotund, mai răbdător, mai moale.

De ce am venit aici, spuneau uneori ochii Iovanei, în timp ce mâinile continuau să amestece o pastă gălbuie de unde ieşeau la suprafaţă puricii vii ai seminţelor de mac, de ce am înlocuit albastrul fără margini cu cercul întunecat al dealurilor ăstora, care mă strânge de gât ca o chingă înroşită în foc, de ce sărăcia asta e mai bună decât cealaltă? Ce o să facă copiii noştri când vor creşte, ai să‑i trimiţi la Galaţi să rezeme ziduri străine?”

Andreea RĂSUCEANU este prozatoare și critic literar. Cărțile ei au primit numeroase premii importante și nominalizări și au fost traduse în spaniolă, franceză și bulgară. Este autoarea romanului Vântul, duhul, suflarea (2020), pentru care a primit Premiul Academiei Române pentru proză (2022), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021), premiul Scriitorul lunii februarie (Gala Scriitorii Anului, 2021), Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, și nominalizări la Premiile revistei Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” și Premiul Național de Proză Ziarul de Iași. Romanul s-a aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2022) și a apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias (2022), și în bulgară, la ICU Publishing (2023). O formă de viață necunoscută (2018, 2022) a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu (2019) și premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România, și a fost nominalizat la toate premiile literare din România. A apărut în Franța, la editura Nouvel Attila-Seuil (2023). A debutat cu volumul Cele două Mântulese (2009). În 2013 a apărut Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Premiul Tânărul critic al anului 2013, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România și Premiile revistei Observator cultural; apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias, în 2022). A continuat studiile de geocritică cu Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) și Dicționar de locuri literare bucureștene (coautor, 2019), pentru care a primit Premiul AgențiadeCarte.ro, secțiunea eseu, publicistică, memorialistică.