Jurnal de cuplu

Anul trecut a apărut la Editura „Brumar” un poem scris de Laurențiu-Ciprian Tudor, demn de o atenție mai mare decât cea cu care a fost el primit. Jurnal de cuplu este un poem constituit din 13 fragmente, 13 imagini succinte care au forța de a dezvălui întregul amalgam de atracție și respingere dintr-un cuplu. Am avut senzația că privesc pe furiș prin ferestrele luminate ale unei familii. Intimitatea este expusă în speranța unei vindecări prin împărtășire, o spovedanie care ar trebui să curețe durerea prin ardere.

Poemul condensează o viață în 13 răscruci, 13 fragmente dintr-un jurnal, toate imposibil de uitat mai apoi de cititor: copilul – Elveție neutră în orice cuplu, femeia – fântână a misterelor, bărbatul care, asemenea primilor oameni, vrea „să mănânce tot ce e frumos”, sfâșierea dintre dorul de absolut și responsabilitățile vieții pământești, lupta pentru întâietate dintre războinicul călător (care aude chemări străine) și tatăl de familie.

Cuplul al cărui jurnal îl citim este unul universal, în țesătura complicată de vinovății amestecate cu iubire și bune intenții putem recunoaște un etern Adam cu Eva lui, renăscând cu fiecare cuplu de îndrăgostiți, reluând de fiecare dată încercările de a atinge fericirea prin contopire cu celălalt. Dar cunoașterea celuilalt este de fiecare dată o iluzie. Adevărata cunoaștere este numai cea de sine, iar drumul până la această înțelegere este de fiecare dată plin cu spini. („eu o iubesc ca și cum aș ucide-o/pentru că/n-o înțeleg/îmi complică viața/și mă cucerește abandonându-se/ca o umbră bună/mereu/mereu”).

În acest bărbat universal răsună chemările unui Ulise, punând astfel în femeia sa înțelepciuni de Penelopă. Ea apare ca o verigă de legătură între bărbat și poezie, este cea care arată calea, refuzând să fie depozitara zbaterilor lui interioare și propunând în schimb foaia albă de hârtie, scrisul, versul. Fragmentul 6 din jurnal este unul dintre puținele în care se aude vocea femeii, iar tensiunea prezentă în întregul poem pare să-și găsească o cheie aici („nu aduce tu în mine, mi-a spus ea/nemulțumirile tale/și ale tatălui tău și ale tatălui lui/(…) mai bine pe timp de pace/fă-te scriitor/și pe deșertul foii deșartă-te/du ca Moise tot neamul tău de furii/și rătăcește-l și moare-l/și ce nu e prea atins/du-l spre un pământ al făgăduinței/spre poezie/rai pământesc”). 

Imaginile de o delicatețe cu mult miez sunt uneori antagonice, născând în cititor amintiri pe care probabil orice muritor le are: „când nu o urăsc o iubesc” sau „noi bărbații suntem de aer/ele sunt pământ”.

Atunci când ultimele bariere ale intimității sunt depășite, bărbatul și femeia par a deveni magneți îndreptați unul spre altul cu același pol, un ultim pas până la contopire sufletească și totuși el nu mai este posibil, atracția care i-a adus până în acest punct devine respingere: „ea mă urăște pentru că nu mai are singurătate/sunt prea aproape/și de mine nu-și poate ascunde mizeriile/nici o femeie nu te iartă/dacă o vezi/când se machiază”.

La sfârșitul lecturii, ca la vinurile nobile care lasă după degustare o ultimă aromă diferită de tot ceea ce ai simțit pe parcurs, rămâne o tristețe a învingătorului care descoperă, cu fiecare izbândă, că este tot mai singur.

Recomand lectura poemului celor care au o frumoasă relație de iubire cu partenerul/partenera (însă doar ei doi știu ce înseamnă cu adevărat asta), celor care au nevoie de un mic punct de sprijin ca să poată merge mai departe și tuturor iubitorilor de Poezie.


SIMONA ANTONESCU este scriitoare. A scris până acum patru romane care au devenit bestseller-uri și au fost reeditate: „Fotograful curții regale” (câștigă, în 2014, Concursul de Debut al Editurii „Cartea Românească” și, în 2015, Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România), „Darul lui Serafim” (2016), „Hanul lui Manuc” (2017) și, cel mai recent, „Ultima cruciadă” (2019). A mai semnat două biografii romanțate (Otilia Cazimir și Maria Tănase) și șapte mici romane pentru copii într-o frumoasă și de folos serie numită „Istoria povestită copiilor”.