Iubirea ca funcție sau condiționările iubirii necondiționate

Într-un text anterior, am prezentat pe larg teza lui Denis de Rougemont din Iubirea și Occidentul,conform căreia societatea contemporană este infectată de un mit romantic ce și-a pierdut treptat forma recogniscibilă, dar al cărui conținut a continuat să se răspândească, de la denaturările romanești de tip iubire de iubire, iubire de suferință, iubire de moarte, până la cele mai vulgarizate, de tip romance și happy-end. În sens larg, mitul romantic este cea mai răspândită formă a iubirii-pasiune, un mod paradoxal de raportare la realitatea persoanei și la realitatea socială care caută, de fapt, să le nege. Soluția lui de Rougemont este iubirea-acțiune care, dincolo de avea rădăcini creștine, reprezintă un mod de raportare la celălalt și la ceilalți bazat pe o ancorare în datele realității care ne permite să acționăm pentru, și nu împotriva, semenilor noștri.

Să spunem că am acceptat demersul de demistificare propus în Iubirea și Occidentul. Și să spunem că suntem de acord și cu soluția alternativă a iubirii-acțiune. Ce putem face mai departe? Cartea psihanalistului Erich Fromm vine ca o continuare logică a tezei lui Denis de Rougemont: mai departe, rămâne să ne însușim teoria și practica pentru că iubirea-acțiune este o artă asemeni celorlalte. Fromm duce mai departe procesul de deziluzionare, arătându-ne că, tocmai pentru că iubirea necondiționată decide și acționează în permanență, ea ne condiționează să ne însușim o orientare productivă care am putea crede că vine de la sine numai într-o variantă romantică. Cu alte cuvinte, suntem încă o dată atenționați că, departe de a fi ceva despre care nu se poate vorbi, iubirea implică un proces intens de învățare.

În adoptarea orientării productive, se pornește de la premisa conform căreia legătura dintre iubire și obiect are un rol secundar, tocmai pentru că aceasta este o aptitudine pe care încercăm să o perfecționăm în permanență. Afirmația este dificil de acceptat întrucât ea implică faptul că trebuie să pornim permanent de la propria capacitate de a iubi și de la voința noastră de a o utiliza. Pentru contemporani este dificil de înțeles această mentalitate specifică mai degrabă epocii victoriene, în care căsătoria se contracta pe baza unor considerente sociale, nefiind întemeiată pe o trăire spontană. Însă în concepția respectivă, accentul cădea pe importanța funcției iubirii, nu pe cea a obiectului. Fromm subliniază câteva implicații fundamentale care decurg din această logică a orientării productive și a iubirii ca funcție.

În primul rând, credința conform căreia iubirea ar implica o diviziune a muncii (William James) este falsă. Dacă iubirea este o atitudine, o orientare a caracterului, o forță a sufletului, atunci aceasta reprezintă, de fapt, un mod de corelare a unei persoane cu lumea în întregul ei, nu numai cu un obiect al iubirii. Psihanalistul vorbește despre șase tipuri de iubire, maternă, paternă, frățească, erotică, iubirea de sine și iubirea de Dumnezeu, care, deși au caracteristici specifice, sunt inseparabile, orice izolare a uneia dintre ele reprezentând un atașament simbiotic sau un egocentrism lărgit. Dintre acestea, iubirea erotică este cea mai înșelătoare deoarece implică un exclusivism absent din celelalte tipuri de iubire. Acest exclusivism este menit să reflecte caracterul paradoxal al naturii umane conform căreia toți suntem fundamental la fel, dar fiecare dintre noi este și o entitate unică și irepetabilă. Iubirea frățească și iubirea de sine sunt posibile prin raportarea la centrul omului (și al propriei persoane) a cărui caracteristică esențială este umanitatea, celelalte trăsături fiind, prin comparație, de suprafață.

În al doilea rând, ideea potrivit căreia propria persoană rămâne neschimbată în încercarea de a exersa aptitudinea de a iubi este falsă. Dacă iubirea este o orientare a caracterului, înseamnă că întreaga noastră personalitate este implicată în atingerea și menținerea ei. Suntem, așadar, într-o permanentă stare de alertă, nicidecum în una de odihnă, în care ne exersăm disciplina, răbdarea, concentrarea, smerenia, rațiunea, obiectivitatea, credința rațională și productivitatea – cuvinte care sunt de altfel cele mai nepopulare în abordarea acestui subiect. Fromm ne atenționează încă o dată că iluzia unei diviziuni a muncii cu privire la activitatea noastră este periculoasă – lipsa de productivitate în orice alt domeniu al vieții noastre va rezulta într-o slăbire a aptitudinii de a iubi. Cu alte cuvinte, în momentul în care pierdem contactul permanent cu o anumită dimensiune a realității sau cu realitatea altei persoane, procesul de auto-ajustare și auto-limitare care stă la baza orientării productive nu se mai realizează, iar capacitățile noastre funcționează în vid.

În al treilea rând, dacă iubirea este o orientare a caracterului, atunci este esențial să înțelegem mai întâi diferențele fundamentale dintre caracterul masculin și caracterul feminin ale căror polaritate reprezintă fundamentul creativității interpersonale. Distincțiile trebuie avute în vedere mai ales în contextul în care unirea celor două dau naștere copilului. Fromm ne atenționează în legătură cu faptul că orice persoana matură ajunge să fie într-o mare măsură propria sa mamă și propriul său tată, încorporându-și conștiința maternă și conștiința paternă. Tocmai de aceea aptitudinea sa de a iubi depinde foarte mult de modul în care sunt armonizate aptitudinea maternă și aptitudinea paternă de a iubi, orice dezechilibru rezultând în patologii care duc la dezintegrarea întregului său mod de corelare cu lumea. 

La prima vedere, am putea crede că iubirea ca funcție înseamnă posibilitatea unei iubiri nelimitate, înțelese ca un mod de raportare la realitatea persoanei și la întreaga realitate socială. În mod paradoxal, Fromm ne arată că iubire necondiționată este, de fapt, puternic condiționată de un proces permanent de ajustare și acționare al cărui vocabular poate părea profund neatrăgător, dacă nu acceptăm o teză precum cea din Iubirea și Occidentul. Treptat, poate vom ajunge la concluzia că așa sună, în fapt, iubirea ca răspuns sănătos și satisfăcător la problema existenței umane.

Erich Fromm, Arta de a iubi, Editura Anima, 1995, 118 p., traducere din limba engleză de dr. Suzana Holan


TEODORA NICHITA  este  studentă în cadrul programului de master Philosophy, Politics and Economics (PPE), din cadrul Facultății de Filozofie, Universitatea din București și bursieră a Fundației Creștin-Democrate “Konrad Adenauer”. A obținut o licență în Politics and Eastern European Studies la School of Slavonic and East European Studies (SSEES), University College London.