Traducere din albaneză de Marius Dobrescu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

Volumul de față se constituie din patru incursiuni exemplare în lumea absurdului totalitar, surprins cu instrumentele precise ale unui mare scriitor.

Călărețul cu șoim, tabloul care împodobește salonul contelui Ciano din casa de vânătoare de la Lezha, în Albania, declanșează un funest și inexplicabil șir de violențe, iar blestemul său îi lovește întâi pe fasciștii italieni și apoi pe mai-marii regimului comunist de la Tirana. Cu Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei, Iarna la cafeneaua Riviera și Zborul cocorului pătrundem în intimitatea aparatului represiv albanez care macină, printre monstruoasele sale roți dințate, conștiințe și destine. Scrise la persoana întâi, aceste ultime trei proze au toate ingredientele ficțiunii lui Ismail Kadare: claritate, putere de analiză și un sarcasm inegalabil și amar.

„Situația ideală în literatură este atunci când citești o carte abia apărută și înțelegi că va deveni un text clasic. Aceasta se întâmplă cu Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei, care-i aparține unuia dintre marii scriitori în viață: Ismail Kadare.“ – Elle

„A fost comparat cu Gogol, Kafka și Orwell, dar vocea lui Kadare este una originală, universală și cu rădăcini adânci în tradiția albaneză.“ – Independent on Sunday

În salonul noii case de vânătoare a contelui Ciano, ginerele lui Mussolini, ciudatul și taciturnul arhitect nu îngăduie să fie agățat decât un singur tablou, pe care l-a văzut demult într-un oraș înnegurat din nordul Europei. Este portretul unui bărbat care se pregătește de o vânătoare cu șoim. Dar nici enigmaticul vânător zugrăvit pe pânză cu câteva secole în urmă, nici cei care îi admiră chipul în casa de vânătoare nu știu cine își va găsi sfârșitul: omul, sau fiarele sălbatice? Privitorul, sau cel privit? Fascinantul tablou prevestește o crimă, o crimă care își alege victimele, traversând perioade istorice (ocupația italiană, al Doilea Război Mondial, era comunistă) și așteptând să fie comisă.

Ilustrația de pe copertă: Hans Holbein cel Tânăr, Portret de șoimar

Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastra, în Albania, în 1936. A absolvit filologia la Tirana și și-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, Inspirații juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internațională. În anii următori publică romane și numeroase volume de povestiri, dobândind o reputație greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978; Humanitas Fiction, 2015), Firida Rușinii (1978; Humanitas Fiction, 2016), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârșitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primește azil politic în Franța și până în 2001 locuiește la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile înghețate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpușa (2015; Humanitas Fiction, 2018). Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conține cinci dintre nuvelele sale istorice, iar Călărețul cu șoim (Humanitas Fiction, 2020) – patru nuvele care investighează vieți pe granița neclară dintre libertate și necesitate. Ismail Kadare este și autorul unor eseuri și scrieri memorialistice. A fost recompensat cu numeroase premii și distincții literare, printre care Prix Mondial Cino Del Duca (1992), primul Man Booker International Prize (2005) și Jerusalem Prize (2015). În anul 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de țări.

Fragment

Primii invitaţi ajunseră după-amiază târziu, puţin înainte de lăsarea serii. Cu capul pe pernă, el putu să le audă din cameră mersul anevoios din pricina terenului accidentat. Sporovăiau ceva, uimiţi cu siguranţă de călătoria cu barca din micul port Shëngjin până acolo.

Contele îşi privi ceasul. Făcliile trebuie că fuseseră aprinse deja în vârful prăjinilor ce serveau drept puncte de orientare prin mlaştină, deşi nu era chiar întuneric. Peste puţin timp, la căderea nopţii, făcliile aveau să‑i impresioneze mult mai tare.

Geamurile uşilor apartamentului său, ce dădeau în holul mare, se aburiseră niţeluş, aşa că‑i fu imposibil să deosebească chipurile nou‑veniţilor.

Zgomotul unui motor de maşină arăta că alţi invitaţi, care nu suportaseră călătoria cu barca, sau oaspeţii albanezi de la Tirana, sosiseră pe şosea. Primii veniţi cu siguranţă că le spuneau celorlalţi: n‑aţi venit pe mare, deci n‑aţi văzut făcliile din mlaştină? Păcat, era o privelişte aşa de… aşa de… nu ştiu cum să spun…

Un zgomot uşor de uşi deschise şi închise îi ajunse la urechi. Se cazau una după alta perechile, sau cei sosiţi singuri, sau cei care spuneau că soţii sau soţiile aveau să vină a doua zi, deşi erau siguri că nu‑i deloc aşa.

Ştia că bârfele despre soţia sa acolo circulau, pe culoarele slab luminate: aveţi idee, o să vină şi Edda? Nu cred, n‑a fost niciodată pasionată de vânătoare. Şi, în plus, se spune că e supărată pentru că această casă de vânătoare n‑a fost construită în sudul Albaniei, acolo unde există şi un port cu numele ei, Porta Edda‑Saranda. Cred că ştiţi. Nu ţi se pare cam sumbră camera asta?

La început, imediat după sosire, camerele le vor părea sumbre, îi spusese arhitectul. Pentru că, superficiali cum sunt, oamenii vor înțelege cu greu că nu au venit la bal, ci la vânătoare. Aceşti buşteni de lemn banali, dispuşi orizontal, într‑o monotonie apăsătoare, sunt acolo pentru a le aminti un lucru: aţi venit aici la vânătoare, deci pentru a ucide. Aşadar nu vă prefaceţi că nu ştiţi. Doar mai apoi, când vă veţi reîntâlni la cină în sala mare, o să vă reveniţi din coşmar. Şi atunci totul va părea mai prietenos: lămpile, focul din cămin, vorbele celorlalţi.

Un vrăjitor, îşi zise contele. Era sigur că pi­case definitiv în cursa creierului celuilalt, căci acum nu‑şi mai ascundea uşurarea pe care o simţea când îşi amintea că arhitectul nu mai avea mult de trăit. Moartea acestuia avea să‑l elibereze în cele din urmă dintr‑o robie despre care nu ştia unde o să‑l ducă.

Nu vă prefaceţi că nu ştiţi, repetă în sinea lui şi se ridică din pat. Era momentul să iasă din dormitor. Să vadă cine venise şi cine nu.

În salon era destulă lume. Unii erau aşezaţi pe canapelele lungi de lângă cămin, acoperite cu velinţe de lână, alţii stăteau ici‑colo prin colţuri, iar alţii se învârteau curioşi peste tot. Sobrietatea acelor camere sumbre ca nişte chilii li se ştergea fărâmă cu fărâmă de pe chip.

Ciano îi salută pe rând, le ură bun‑venit şi‑i întrebă dacă s‑au instalat confortabil în camere şi dacă li se par prea austere. Ultima întrebare, deşi părea că‑i pune într‑o poziţie cam delicată, alunga de fapt senzația de apăsare.

El le aminti invitaţilor că fiecare era liber să ia cina când şi unde dorea: aici, în sala mare, sau în cameră. În ziua următoare, după prima zi de vânătoare, aveau să participe la recepţia de gală.

Apoi s‑a retras din nou în apartamentul său. În mod ciudat, se simţea obosit şi gol de gânduri. Se aşeză în faţa focului. Afară, pe mica verandă, se zărea silueta santinelei şi, ceva mai departe, pâlpâirea făcliilor unduindu‑se sub briza mării. Soseau, se pare, şi ultimii oaspeţi de la Shëngjin. Baroneasa Scorza s-ar fi putut număra printre ei.

La ora nouă se ridică să ia cina. Cele două saloane principale erau pline de lume. Unii, la fel ca şi până atunci, şedeau în preajma vetrei, o altă parte se învârteau de colo‑colo cu un pahar în mână, iar alţii se aşezaseră deja la mese pentru a comanda cina.

Ciano îi salută pe cei cu care nu se văzuse până atunci, ascultă cu atenţie prefăcută două veşti rostite aproape în şoaptă despre doi dintre cei care nu putuseră veni şi spuse „îmi pare rău“, deşi în realitate regreta absenţa altcuiva, a lui Curzio Malaparte. Deşi încercase, acesta nu reuşise să străbată Europa pentru a fi în seara aceea acolo.

Se aşeză la una dintre mese şi, asemeni celui care împreună cu peştele prinde în plasă şi vietăţile care se află în apropierea lui, le făcu semn să se aşeze la masă şi celor care se aflau în preajma baronesei Scorza.

Cuvintele „fără protocol“ şi „fără ceremonial“ au fost rostite deseori în seara aceea, iar el a fost primul care s‑a conformat. Din când în când saluta câte un întârziat, femei coafate proaspăt veneau să‑l îmbrăţişeze. Bătrâna marchiză Beetz veni şi se aşeză la masă fără s‑o invite nimeni.

— Viceregele ar fi vrut să vină şi s‑a răzgândit în ultima clipă, sau asta e doar o bârfă? întrebă baroneasa Scorza, profitând de rumoarea pricinuită de sosirea bătrânei.

Contele privi fără să vrea spre tablou. Îşi reveni imediat şi ridică din umeri.

— Jacomoni? Nu ştiu ce să zic. Oricum, eu l‑am invitat. E viceregele Albaniei, aşa că ar fi fost normal să vină, după cum la fel de normal ar fi fost să nu vină.

Despre Duce, socrul său, se zvoneau, fireşte, aceleaşi lucruri.

În faţa tabloului erau mereu oameni. Era singura pictură, aşa că în mod firesc atrăgea atenţia.

— Ai văzut pictura? întrebă el.

— Desigur, răspunse baroneasa şi zâmbi abia schiţat.

— De ce râzi?

— Se spun o mulţime de lucruri despre ea.

— Ce se spune?

— Oh, prostii, ca de obicei.

— Totuşi te rog să‑mi spui.

Vocea gravă şi mai ales tusea bătrânei marchize erau cea mai bună acoperire pentru ca în spatele lor să poată discuta fără a fi auziţi de ceilalţi.

Ea îi povesti ceea ce se bârfea, lucruri care aveau de‑a face mai ales cu preţul piperat, din motive politice, cerut de Suedia sau Islanda, în fine, de ţara care deţinea pictura, şi cum, în cele din urmă, renunţase la tablou pentru a se mulţumi cu o reproducere.

— Ia te uită, ia te uită, zise el şi râse la rândul său. Mai ai tatuajul? o întrebă apoi în şoaptă.

Sprâncenele ei se ridicară subit, ca şi când s‑ar fi temut de sclipirea provocatoare pe care el o avea în privire.

— Desigur, răspunse. Ai vrea să‑l vezi?

— Fireşte. Chiar în seara asta.

Acum nu numai el, ci şi ea o privi cu recunoştinţă pe bătrâna marchiză, care tuşea din rărunchi.

În timp ce o asculta vorbind, privirea lui luneca involuntar spre peretele pe care se afla pictura. În faţa ei erau mereu oameni. Explicabil, câtă vreme era singura pânză din sală. Şi, în plus, fiecare vedea în călăreţul acela ceva din propria‑i persoană. Era invitatul la vânătoare, deci modelul lor, reprezentantul lor comun. Îi dădeau ocol cu tandreţe, se mirau ori doar se prefăceau că se miră de culori, de expresia chipului călăreţului, fără a înţelege poate nimic din nesiguranţa lui dezolantă.

Şi‑i imagină pe unii dintre ei în faţa oglinzii, pregătindu‑se pentru această călătorie, sigur că nimănui nu‑i trecuse prin cap nenorocirea care i‑ar fi putut aştepta aici. Erau atât de multe palate şi atât de multe ospeţe la care…

— Galeazzo, tu nu eşti în apele tale, îi spuse cu glas tandru baroneasa.

El dădu din cap în semn că nu, nu are nimic. Apoi îi spuse că o va aştepta la miezul nopţii, atunci când totul se va linişti. Iar paznicul de la uşa lui va fi avertizat.

Ea închise galeş ochii a aprobare. El o privi o clipă fix, aproape mirat de descoperirea pe care o făcuse pe chipul ei, de crâmpeiul acela de duioşie feminină. Dar privirea lui, în loc s‑o măgulească, o băgă în sperieţi.

*

Ştia că somnul e imposibil în vecinătatea mlaştinilor, aşa cum ştia că, pentru insomnia lor, oamenii găsesc mereu o explicaţie care nu ţine de ei.

Turnă pulberea somniferului în pahar, o bău încet, apoi ridică pilota cu care baroneasa se învelise pe jumătate. Ea dormea liniştită. După cum se pare, ceea ce se spunea despre somn şi mlaştini nu li se aplica decât bărbaţilor.

Pentru că se îngrăşase, tatuajul de pe şoldul femeii era uşor modificat: părea ceva mai umflat, deci puţin mai decolorat şi nu atât de ameninţător ca în urmă cu şase luni, când făcuseră dragoste ultima oară. El îşi aminti strălucirea tandră din privirea ei, şi gândul că aşa, fără a şti prea bine de ce, creşte sau scade nivelul adrenalinei la oameni îl bântui o bucată de vreme.

Vina pentru insomnii li se atribuia mlaştinilor, dar, dacă mlaştinile ar avea conştiinţă, ele ar susţine poate contrariul: apropiindu‑se de ele, oamenii le aduceau lor nelinişte şi groază.

Îşi imagină suprafaţa lor somnoroasă ce tremură de pe acum şi se vălureşte de mila fazanilor ce vor cădea şi‑şi vor da sufletul dis‑de‑dimineaţă în stufărişul de pe mal.

Şi, ca şi când n‑ar fi fost de ajuns toată liota de invitaţi, el adusese şi pictura aceea misterioasă. Acum era părăsită în salonul rece. Era aproape sigur că în clipa asta, când nu mai era nimeni s‑o admire, călăreţul îşi azvârlise masca şi se înfăţişa cu chipul lui adevărat.

Ar fi vrut să se ridice, să se apropie tiptil de uşă şi de acolo s‑o contemple până‑i va dezlega enigma… Dacă avea bănuieli, de ce acceptase invitaţia la vânătoare? Ce speranţă de salvare avea? Sau se resemnase şi câştigase ceea ce majoritatea oamenilor nu au: libertatea celui fără speranţă?

Jacomoni nu venise… Să‑i fi trecut prin cap vreo îndoială nebunească? O, nu, gemu în sinea sa. Nu şi nu. Nici o suspiciune n‑ar putea apărea în mintea victimei dacă ea nu apare mai întâi în cea a ucigaşului. Iar el îl avea martor pe Dumnezeu că niciodată, dar niciodată nu‑i trecuse prin cap o asemenea aberaţie.

Că‑l invidia se vedea clar. Şi că i‑ar fi plăcut titlul de vicerege. Ba chiar nutrea speranţa că i‑l va lua într‑o bună zi. Dar nu în felul acesta. Galeazzo Ciano, conte de Cortellazzo, vicerege al Albaniei! Era o armonie interioară în fraza aceea. Lucru pe care i‑l spusese de câteva ori Eddei, ceea ce era acelaşi lucru cu a i‑l spune lui Mussolini. Deci aşteptase din partea lui, şi nu a altcuiva, o lovitură pe la spate, cu puşca de vânătoare, în lătratul câinilor…

În ceea ce se cheamă subconştient, acolo unde domină alte legi, acolo poate da. Dar se ştie că în zonele acelea, aproape toţi, încă din copilărie, suntem ucigaşi.

Visase la titlul de vicerege încă din dimineaţa aceea de aprilie când zburase cu avionul de‑a lungul ţărmurilor ţării, cu o oră înaintea debarcării trupelor. Pe vremea aceea, Jacomoni nu fusese încă numit, iar permisiunea dată de Mussolini pentru zborul acela simbolic o luase ca pe o promisiune.

Titlul de vicerege îi amintea în dimineaţa aceea de tristeţea reginei Albaniei care, conform informaţiilor secrete, părăsea în momentul acela ţara împreună cu regele. În seninul crud al dimineţii, când natura respira liber şi însăşi tristeţea reginei părea ceva înălţător, era dispus să creadă că eşecul reginei fusese necesar pentru ca destinul să‑l răsplătească cu acel titlu.

Atracţia lui pentru ea fusese inevitabilă, chiar din prima clipă când se întâlniseră. Totul era strălucitor, luxos, fin şi ambiguu. Contractul de căsătorie între cel mai aspru rege al Europei, albanezul Zogu, şi cea mai frumoasă regină a sa, unguroaica Geraldina. El, ministru de externe al Italiei, principalul martor. Inelele strălucitoare în lăcaşurile de catifea. Gâtul de lebădă al contesei de 22 de ani. Mustaţa scurtă şi galbenă a regelui şi ochii lui reci, străini, ca de gheaţă, o gheaţă bolnavă, cum îşi spusese mai târziu.

I se păruse naturală apropierea lor erotică, atracţia unuia pentru celălalt. El, ginerele Ducelui şi conte, ea contesă, şi între ei un rege balcanic impenetrabil. Iar dacă în ochii acestuia apărea când şi când o scânteiere periculoasă, care arăta că acest monarh sălbatic, rănit în două atentate, prima dată în parlament, a doua oară în faţa operei din Viena, era din rasa acelora care, în asemenea situaţii, te ucid cu mâna lor, asta făcea şi mai irezistibilă atracţia.

I se părea deci nu doar normal, ci aproape obligatoriu ca el, ginerele Ducelui şi ministrul de externe al Italiei, să‑i dea târcoale viitoarei regine a micului stat în care Italia îşi înfigea tot mai mult ghearele. Aproape că făcea parte din îndatoririle lui, o sarcină care, neglijată, i‑ar fi adus o grămadă de regrete mai târziu: ai alergat neobosit după tot felul de femei banale şi te‑ai dovedit prea indolent ca să‑ţi consumi timpul cu o regină?

Nu putuse evita totuşi acest reproş. Doi ani mai târziu, în biroul lui imens, cu o mină dispreţuitoare, Mussolini îi întinsese un ziar englezesc în care regina albanezilor, în cursul unui interviu, lăsa să se înţeleagă ceva despre avansurile vulgare ale „ministrului de externe al unei ţări ce se pretinde prietenă“.

Ciano roşise ca racul. Filfizonule, îi urlase socru‑său. Ciano nu a putut pricepe niciodată dacă supărarea Ducelui fusese provocată de faptul că ginerele lui îndrăznise să curteze o altă femeie, sau că o făcuse în stilul acela uşuratic.

Visul de a fi numit vicerege acolo îşi găsise sfârşitul, poate pentru totdeauna. Dar, în dimineaţa aceea de aprilie, când zbura cu avionul, el nu ştia încă nimic despre dispreţul tinerei regine. Era sigur că acum, când îşi părăsea ţara, printre celelalte lucruri pe care le regreta, era şi o posibilă aventură cu el.

Raţa sălbatică îi scăpa din cătarea puştii… Oricum, îi rămâneau regatul şi titlul de vicerege. Nu le putea avea pe amândouă, se consola singur. Şi poate că ideea casei de vânătoare atunci i se născuse, printre celelalte gânduri, când numele de pasăre al regelui Zogu, gâtul de lebădă al reginei şi bubuitul în gol al armei de vânătoare i se înlănţuiau în minte ilogic.

Se învârti în aşternut. Cu o iuţeală stranie, al cărei resort nu‑l putea stăpâni, i se îngrămădiră în creier pictura sosită din Nord, chipul viceregelui şi tatuajul femeii, împreună cu acuzaţiile vulgare ale baronului când făcea dragoste cu ea, pe la spate: pentru cine ai făcut tatuajul ăsta, curvă, pentru cine…

Toate sunt suportabile pe lumea asta, numai figura lui Jacomoni, nu, îşi zise. Îi dispreţuia râsul, frizura cu părul tuns scurt, prostia ce i se citea pe faţă şi se reflecta în strălucirea cizmelor. Şi totuşi, niciodată nu mersese cu gândul atât de departe… să‑l lovească pe la spate… Tabloul din salon… Tocmai pictura asta era dovada nevinovăţiei sale (acum îşi formula răspunsurile ca într‑un birou de poliţie). Nimeni care are de gând să facă aşa ceva n‑ar putea aduce o pictură ca asta într‑un hotel de vânătoare…

Nemernicule!

Dorinţa de a striga era atât de puternică, încât îşi înfundă capul în pernă. Nemernicule! i se adresă din nou arhitectului. Cine mama naibii te‑a împins să‑mi faci asta? De unde atâta curaj?

Toate bâiguielile acelea de la început, nu‑mi amintesc numele pictorului, nici muzeul, nici ţara unde l‑am văzut. De unde curajul acela de a‑l minţi? Şi, mai ales, îndrăzneala imensă de a veni cu explicaţia nefastă… crima… Poate de la splina bolnavă. Un asemenea curaj nu putea veni decât din vecinătatea morţii. Şi imaginea întregului regat, ca un ţinut plin de invitaţii otrăvite, trimise sau primite de peste tot, tot ea o putea aduce. Grăbeşte‑te să fii primul care trimite invitaţia până n‑o trimite celălalt… Toată treaba în încleştarea asta mortală e cine o trimite mai repede, gazda sau invitatul.

Oh, nemernicule, gemu contele. Ar fi vrut să sară din pat, să smulgă tabloul acela de pe perete şi să‑l arunce în baltă. Dar picioarele nu‑l mai ascultau. Trecuseră între timp de partea cealaltă, a somnului, şi‑l lăsaseră singur. În golul acela trist bălteau ape tulburi, fără chip, iar splina bolnavă a arhitectului plutea peste ele.