Un băiețel care se naște cu buzele lipite, un elefant condamnat să trăiască pe terasa unui centru comercial, o fetiță dispărută în spațiul dintre două clădiri, un șofer de autobuz maestru în arta patiseriei și a șahului și o misterioasă păpușă-automat fac din Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica un roman al instantaneelor pline de lirism, stranietate și miracol. Yōko Ogawa continuă explorarea relației dintre maestru și discipolul-copil din Profesorul și menajera într-o simfonie a pasiunii împărtășite, dar și a sensibilității devoratoare.

Singuratic și rezervat, un puști de șapte ani întâlnește din întâmplare un fost șofer obez, locatar al unui autobuz uimitor. Pasionat de șah, după ale cărui reguli se ghidează ca și cum ar fi o religie, acesta îi va descoperi talentul neobișnuit, transformându-l în urmașul său spiritual. Băiatul este deopotrivă fascinat de un elefant dus cândva pe acoperișul unui mare magazin și de o fetiță prizonieră în firida întunecoasă dintre două case din cartierul său. Când Maestrul moare și trupul lui rămâne captiv în autobuz, micul șahist are convingerea că a descoperit sentința fatidică a oricărei existențe: „Să crești e o dramă“.

„Regină a poveștilor aflate la jumătatea drumului între fantastic și realism, Yōko Ogawa este o mare voce a literaturii japoneze.“  – Transfuge

„O altă bijuterie de cristal – caldă, crudă, tristă și duioasă – în șiragul de capodopere literare închinate șahului, semnate de mari autori precum Edgar Allan Poe, Lewis Carroll și Vladimir Nabokov.“ Yukiko Konosu

„O carte subtilă și incitantă, între tandrețe și cruzime.“ – La Quinzaine littéraire

„Yōko Ogawa adaugă încă o piatră la edificiul romanesc unic pe care îl clădește carte după carte. O operă la care ne face plăcere să revenim, ca un fel de vis suspendat între două nopți.“ – France Info

O călătorie în abisurile sensibilității, romanul este o înlănțuire, de o coerență exemplară, de mici popasuri în cadre magice: prietenia dintre un băiețel și un elefant; inițierea în jocul de șah, fiecare mutare fiind o diafană revărsare de note muzicale; un autobuz dezafectat învăluit în lumină de chihlimbar și miros de prăjituri; un automat cu degete din lemn de gutui, capabil să joace șah, compunând poeme de neuitat pe tablă; dragostea pentru o fată cu contururi eterice, sorbită de ziduri și, desigur, dansul hipnotic în cadența valurilor Oceanului-Șah în compania pisicii Pion și a elefantului Indira. Viața pare să fie un joc de șah care începe brusc, chiar brutal, și se termină în singurătate, cu doar câteva piese pe tablă.

„Romanul este construit astfel încât face o analogie între șah și fragilitatea vieții, urmărind atât vârstele protagonistului, cât și etapele jocului. Deschidere. Mijloc. Final – șah-mat.“ – Frankfurter Rundschau

Fragment

Băiatul a încercat să spele cu cacaua caldă firele de zahăr pudră ce i se prinseseră în părul de pe buze. Băutura era atât de dulce, că simțea că‑l ia cu leșin de la stomac, dar, ca să nu dea impresia că e rușinos, s‑a străduit s‑o bea pe toată.

— În ultima vreme m‑am îngrășat îngrozitor. Nu numai că nu mai încap în scaunul șoferului, dar mă tem că, într‑o bună zi, n‑o să mai pot ieși pe ușa autobuzului.

Bărbatul și‑a frecat pântecele strivit sub masă, apoi a zâmbit brusc. Băiatul l‑a măsurat cu privirea pe jumătate în pământ, ca să nu‑i dea impresia că se uită prea insistent. Într‑adevăr, nu mai era mult până să nu mai încapă pe ușă.

— Apropo, tinere, ce‑ai pățit la buze?

Bărbatul a reumplut ceștile cu cacaua caldă din crăticioara de pe aragazul portabil. Îi pusese întrebarea atât de firesc, că băiatul, obișnuit ca lumea să se prefacă neinteresată când, de fapt, îl cântărea din cap până‑n picioare, s‑a simțit oarecum surprins.

— Îmi pare rău dacă te‑am forțat să bei cacaua. Poate nu‑ți priesc băuturile calde.

— Nu vă faceți griji. Am cicatricea de la o operație mai veche. Pot să beau și să mănânc orice. Cacaua a fost foarte bună.

Și a băut și a doua ceașcă din câteva înghițituri, ca să arate că buzele sale n‑aveau nimic.

De undeva s‑a auzit un miorlăit. Era un mieunat discret, de parcă nu voia să deranjeze.

— O! a strigat pe neașteptate băiatul, descoperind o pisică făcută covrig sub măsuța pătrată de lângă pat. Pot s‑o mângâi?

— Desigur. E motan, îl cheamă Pion.

Spre deosebire de celelalte mobile, masa era simplă, fără alte podoabe decât o tablă uzată pe alocuri, cu pătrate albe și negre. Motanul avea și el pete albe și negre, de parcă ar fi vrut să se asorteze cu modelul de pe masă. Și cârpa plină de păr pe care stătea era în carouri albe și negre. Era singurul colț din autobuz în care totul era alb cu negru.

— Vino aici, Pion! a zis băiatul, făcându‑i semn cu mâna.

Motanul și‑a ciulit urechile, dar s‑a mulțumit să‑l măsoare cu ochii săi mari și inteligenți, fără să se clintească.

— Acolo‑i cartierul lui general. Nu iese, nici să‑l pici cu ceară.

Motanul se armoniza perfect cu masa, nu numai din cauza petelor, dar și din pricina contrastului dintre rotunjimea spi­nării sale și forma pătrățoasă a mesei. Cu băgare de seamă, să nu‑l sperie, puștiul s‑a făcut mic și s‑a băgat sub masă.

— Ușurel, Pion, ușurel.

Băiatul a luat motanul în brațe, cu tot cu cârpa în carouri, l‑a așezat în poală și l‑a mângâiat, apropiindu‑și obrazul de el. Deși era prima dată când atingea o pisică, reușise să‑l mângâie cu destulă naturalețe. În palmă simțea o căldură plăcută – probabil aceeași senzație pe care ar fi avut‑o și dacă le‑ar fi atins pe Indira sau pe Mīra. De plăcere, Pion își închisese ochii pe jumătate.

— Am și eu un prieten șofer… a zis băiatul, amintindu‑și de ce venise.

— Zău?

Bărbatul a pus pe farfuria lui Pion doi‑trei peștișori uscați.

— Era o persoană foarte meticuloasă. Își împăturea hainele cu cea mai mare grijă. Cred că era un șofer bun, care te ducea în siguranță la destinație. Bănuiesc că nu se înțelegea prea bine cu ceilalți șoferi și nu se simțea în largul său când erau prea mulți oameni de față. Era însă un bun înotător, care putea ajunge înot până la capătul lumii. Numai că lui îi plăcea să înoate singur.

Pion a căscat o dată, încrețindu‑și năsucul lucios. Pe bot avea o pată neagră, în formă de fluture, de parcă un strop de culoare îi picase lui Dumnezeu de pe pensula cu care îl desenase. Părul pe care băiatul îl simțea printre degete era la fel de fin și de moale ca firele de pe buzele lui.

— Cum îl cheamă? s‑a interesat bărbatul.

— Nu știu, a răspuns el. N‑am apucat să‑l întreb, pentru că a murit.

Pion a mieunat din nou. Cu toate că era foarte aproape, mieunatul părea mai discret, mai îndepărtat.

— Și mie mi‑a fost prieten.

— Da?

— În fiecare seară, trecea să mă vadă și luam împreună o gustare, îl mângâia pe Pion, așa cum îl mângâi și tu acum, apoi făceam o partidă de șah. Masa joasă, sub care stă Pion, este o tablă de șah.

— Șah? a întrebat băiatul.

Habar n‑avea ce‑i acela „șah“, dar ecoul cuvântului i s‑a învârtejit în urechi.

— Da, da, șah. Este un joc în care te lupți să capturezi un rege. O aventură în timpul căreia cei doi adversari se cu­fundă în oceanul celor 8 × 8 căsuțe, de unde beau apă larvele de țânțari și unde se scaldă elefanții.

Băiatul s‑a gândit la băltoaca‑fosilă de pe acoperișul centrului comercial. Și‑a închipuit suprafața limpede a apei sub care lucea urma piciorului Indirei și larvele de țânțari care înotau lipsite de griji.

— Hai, dă‑i de mâncare lui Pion.

Bărbatul i‑a dat farfuria cu peștii uscați, apoi și‑a băgat în gură o altă brioșă. Băiatul a pus farfurioara la picioarele sale, iar Pion și‑a curbat spinarea și s‑a făcut și mai mic, de parcă voia să‑și ceară scuze că deranjează. Spre deosebire de stăpânul lui, a mestecat încet și cu eleganță fiecare peștișor.

— După ce juca șah, se ducea să înoate singur în piscină. Spunea că înotul îl ajută să se răcorească după ce mintea i se înfierbântase de la partida de șah. Apa rece îl făcea să doarmă neîntors. Singurele lui plăceri erau șahul și înotul. Avea un stil de joc agresiv și nu‑i lipsea curajul de a recurge la sacrificii. În șah, personalitatea unui om se dezvăluie cel mai bine nu atât în modul său de atac, cât în capacitatea de a face sacrificii. Era un jucător talentat și un șofer bun. În seara aceea, ar fi trebuit să‑l opresc și să‑l aduc cu picioarele pe pământ. Era prea frig să mai înoate în piscină. Dar a fost prea târziu să mai evit sacrificiul. Oricum, nu mai pot da timpul înapoi. Greșeli, aparent minore, au consecințe majore, de neiertat. Iar șahul este exact un astfel de joc.

Bărbatul și‑a lins zahărul pudră de pe degete. Mai era puțin și soarele apunea. Ferestrele autobuzului căpătaseră nuanțele înserării. Pion se uita în jos, ronțăindu‑și cu poftă gustarea. Băiatul și bărbatul rămăseseră nemișcați, ascultând cu atenție clefăitul fălcilor pisicii.

*

Aceasta a fost prima sa întâlnire cu șahul. Bărbatul era un jucător ca oricare altul, care nici nu primise titlul de maestru de la Federația de Șah, nici nu participase la turnee internaționale, dar reușise să înțeleagă esența acestui joc. Cine vrea să găsească mijlocul cel mai bun să încolțească regele advers nu trebuie să se mărginească la frumusețea drumului care‑l poartă spre victorie.

Abilitatea de a câștiga o partidă era cu totul diferită de capacitatea de a percepe inflexiunile viorii, de a distinge zecile de nuanțe ale curcubeului, de a descifra tainele filozofiilor pe care nici un înțelept nu reușise să le transpună în cuvinte. Și bărbatul pe care tocmai îl întâlnise era înzestrat din plin cu această capacitate. Chiar dacă era pe cale să piardă par­tida, era genul de jucător care, spre deosebire de spectato­rii care se îngrămădeau într‑un colț al sălii de joc, se emoționa profund să afle o scânteie divină în fiecare mutare a adversarului.

Pentru el, bucuria supremă însemna să poată să împartă acea lumină subtilă cu adversarul, căci nu victoria era principalul său obiectiv, ci fericirea de a spune, odată cu tovarășul său de aventură într‑ale șahului: „Nu‑i așa c‑a fost o partidă sublimă?“ Tocmai de aceea, uriașul cel gurmand și‑a dat seama dintr‑o privire de talentul înnăscut al băiatului. Puștiul apărut din senin în autobuzul său, după mutarea prin sacrificiu a tânărului șofer înecat, a reprezentat pentru el un hazardant dans de stele căzătoare. Băiatul era atât de mic și scânteierea lui atât de slabă, încât nici măcar el însuși nu părea conștient de existența acelei sclipiri tainice. Băr­batul a vrut să‑i dea drumul băiatului în Oceanul‑Șah, lăsân­du‑l în voia lucirilor ce izvorau din el, fără teamă de gropile abisale, de curenții submarini, călăuzindu‑l spre momentul în care își va împlini destinul.

După întâlnirea sa cu șahul, băiatului i s‑a părut firesc să‑i spună bărbatului Maestre. Bărbatul i‑a fost profesor, campion și căpitan de vas. Bineînțeles că puștiul a mai jucat șah și în alte locuri – nu doar în autobuz – și a avut și alți adversari, care l‑au făcut să descopere lucruri noi. Uneori, studia partide celebre în intimitatea patulului‑ladă. Dar întotdeauna farul său călăuzitor a fost Maestrul obez, cu pieptul moale și cald, de la care și‑a dobândit, într‑un autobuz dezafectat, toate cunoștințele sale de șah.

*

La început, când i s‑au explicat regulile jocului, băiatul a fost fascinat de tabla de șah. Modelul pe care îl deținea Maestrul era o raritate, care uneori servea și ca masă. Măsura 50 × 50 de centimetri și avea intarsii de lemn, reprezentând pătrate albe și negre. Îl puteai folosi, la nevoie, ca măsuță de citit, de servit ceaiul sau ca tablă de șah. Maestrul stătea pe pat, băiatul pe un scaun, la masă, față în față cu bărbatul, iar la picioarele lor se ghemuise motanul.

— Unu, doi, trei, patru… a început să numere băiatul căsuțele de pe tablă.

Pătratele se succedau mereu în aceeași ordine – unul alb, altul negru, unul alb, altul negru… Opt pe orizontală, opt pe verticală, în total șaizeci și patru de căsuțe. Băiatul și‑a plimbat privirea de‑a lungul liniei orizontale, a trasat din ochi niște limite imaginare și a format grupuri de două, de patru sau de șaisprezece căsuțe. S‑a închipuit sărind într‑un picior pe căsuțele negre, apoi pe cele albe, mișcându‑se în voie pe toată tabla. Puștiul a fost încântat să descopere că, în orice direcție s‑ar fi uitat, domnea o ordine deplină: 8 × 8 căsuțe albe și negre. În adâncul sufletului, simțea că tabla de șah n‑avea să‑l trădeze niciodată. Maes­trul n‑a intervenit deloc, așteptând răbdător ca băiatul să asimileze noile cunoștințe.

Oare câte partide de șah se jucaseră pe tabla aceea? Arăta destul de uzată. Ici‑colo, căsuțele erau mai adâncite și nu se mai distingea dacă erau albe sau negre. Cu toate acestea, băiatul nu s‑a arătat descurajat, dimpotrivă, fiecare imperfecțiune părea o mărturie lăsată de șoferul înecat, motiv pentru care simțea o tainică afecțiune pentru tabla aceea de șah. Din păcate, când se gândea la șofer, nu‑și mai amintea decât părul de la subraț, care i se unduia în apa piscinei. Uitându‑se cu atenție la tabla de șah, i se părea că în fața lui se materializează dansul degetelor dolofane ale Maes­trului, secondat de cel al degetelor șoferului, care tocmai își scosese mănușile și lăsase o clipă volanul pentru bucuria jocului de șah.

Băiatul și‑a trecut degetul arătător pe muchia tablei de șah, urmărindu‑i conturul, evaluând teritoriul cuprins între frontierele sale. Aici se înălța fortăreața care îl proteja, care îl ținea laolaltă, care îl împiedica să se dezintegreze. Pentru Indira, granița aceea fusese acoperișul centrului comercial, iar pentru Mīra, zidurile din jur. La un moment dat, puștiul a avut impresia că știa șah de când lumea, iar tabla era doar refugiul cu care se obișnuise deja, dintr‑un trecut îndepărtat.

— Îmi place mult, a zis băiatul.

— Da? Mă bucur, a încuviințat binevoitor Maestrul.

Pion a mieunat și el aprobator.

— Așază‑te acolo. Să te învăț cum se aranjează piesele.

— Ce multe sunt! Cum să le așez?

— Nu te repezi așa, tinere! a spus Maestrul.

*

Băiatul l‑a rugat pe bunicul lui să‑i picteze pe tavanul patului‑ladă un model în pătrate albe și negre.

— La ce‑ți folosește?

— E o tablă pe care vreau să joc șah.

— Ăsta‑i un joc pe care‑l joci pe tavan?

Bunicul n‑auzise de șah.

— Nu. Piesele se așază pe o masă și fiecare jucător încearcă să captureze regele advers.

— Și cum o să aranjezi piesele pe tavan?

— Lasă asta. Nu‑mi trebuie piese, ci doar un teren, un cadru. Restul fac eu, în minte.

De la bun început, băiatul nu voise să‑și cumpere piese de șah. Avea nevoie doar de o fortăreață.

— Da? Nu știam că teritoriul este atât de important. Și mobila are un cadru, care, dacă nu‑i trainic, se alege praful de ea.

Bunicul a încercat să‑și traducă pe înțelesul lui cererea nepotului. A tras cu rigla pe tavan șaizeci și patru de căsuțe, așa cum îl îndrumase băiatul, și le‑a pictat simetric, pe unele albe, pe altele negre.

— Vezi să nu greșești. În colțul din dreapta jos este întotdeauna o căsuță albă.

— Bine, bine.

Desigur, bătrânul era foarte priceput în tot ceea ce făcea.

— Ce magie mai pui la cale?

Bunica a aruncat o privire fugară spre patul‑ladă, dar nimic din ceea ce se petrecea acolo nu i‑a stârnit interesul. Apoi, cu nelipsita cârpă în mână, s‑a dus să pregătească cina.

Puștiul, tolănit în patul‑ladă, a închis ușa și, încercând să‑și tempereze înflăcărarea, și‑a ridicat ochii în tavan. Prin­zând contur în lumina difuză aruncată de becul de deasupra patului, cadrul pictat de bunic părea că plutește în eter. Era prima lui tablă de șah! Vizibile doar pentru el, piesele, care nu aveau să atingă niciodată o tablă adevărată de șah, se miș­cau singure prin aer.

În fiecare noapte, băiatul stătea de vorbă cu Mīra.

— Nu prea înțeleg ce vrea să spună Maestrul când mă pune să‑mi imaginez că regele și regina sunt precum tata și mama. Regele, adică tatăl, este cel mai de seamă personaj și întreaga familie se străduiește din răsputeri să‑l protejeze, mai ales regina, piesa cea mai puternică, adică mama. Ne­bu­nul, fiica mai mare, și turnul, fiica mijlocie, au moștenit firea puternică și bătăioasă a mamei lor, iar calul, fratele mai mare, se ocupă de treburile pe care mama lor nu le‑a putut face. Cu toate acestea, tot nu pricep. Pentru mine, o asemenea explicație nu stă în picioare, fiindcă eu n‑am mamă, iar pe tata nu l‑am întâlnit niciodată…

Vântul rece care sufla dinspre mare a făcut ferestrele să se zgâlțâie. Băiatul s‑a ghemuit în pat și a atins peretele cu mâna. În felul acesta, i se părea că putea s‑o încălzească puțin și pe Mīra.

— Nu ți se pare ciudat? Dacă tatăl este atât de important, atunci el ar trebui să pună familia mai presus de orice și să fie primul care se sacrifică, nu? Dar nu pățește nimic până în ultima clipă. Cea care face eforturi disperate este regina, adică mama. Nu pricep și pace! Uite cum văd eu lucrurile. Regele este bătrânul înțelept al satului, care cunoaște legile, tradițiile și învățăturile moștenite din moși‑strămoși, pe care alții nu le știu, și, prin cunoștințele sale, îi ajută și pe ceilalți. Fiindcă este un bătrân gârbovit, care a trăit sute de ani, că și el le‑a pierdut șirul, nu se poate deplasa după pofta inimii, ci merge cătinel, din căsuță în căsuță. Flăcăii din sat își unesc forțele și încearcă să‑i protejeze cunoștințele mai‑marelui satului. Fiecare tânăr are o sarcină clară. Unora le place să se miște nestingheriți în toate direcțiile, alții zboară în văzduh. Se completează unul pe altul, ca să‑și ducă la îndeplinire misiunea. Dar nici unul dintre ei nu câștigă așa, la întâmplare, ci punându‑și în valoare însușirile.

Puștiul i‑a explicat Mīrei de‑a fir a păr toate amănuntele jocului. Gesticulând, i‑a desenat în aer forma pieselor de șah și a încercat să le mute pe tabla de pe tavan. Nimeni nu l‑ar fi putut asculta cu mai multă răbdare ca Mīra. Deși nu părea să fi băgat de seamă, discuția cu fata s‑a dovedit un bun prilej să repete și să‑și dezvolte puterea de vizualizare și de concentrare.

— Piesa preferată a Maestrului este pionul. Îl îndrăgește așa de mult, că până și pisicii i‑a dat numele de Pion. Pionii sunt mezinii familiei, pe care n‑ai cum să nu‑i iubești. Valoa­rea lor nu este mare și sunt cei mai numeroși. Pionul este atât de micuț, că aproape nu se mai vede din palma Maes­trului. Nu‑i o figurină sculptată cu migală, ca nebunul sau calul. N‑are pe cap decât o bilă rotundă. Într‑un fel, seamănă izbitor de mult cu noi, copiii, dovadă că nu știu să captureze piesele adverse din fața lor. Sunt singuri și, fără aliați, nu pot da șah‑mat. Pionii avansează din căsuță în căsuță și nu se pot întoarce înapoi. Seamănă foarte mult cu niște adolescenți, cu niște copii în creștere.

Mai era puțin până la miezul nopții și bunicul, care își terminase treaba, se retrăsese în dormitorul său, dar pe băiat îl ocolea somnul. Când se apuca să vorbească despre șah, era în stare să stea treaz toată noaptea.

— Pisica Maestrului, Pion, este isteață și prudentă, la fel ca piesa căreia îi poartă numele. Pionul nu‑și bagă nasul unde nu‑i fierbe oala și face fapte mărețe din umbră, fără să iasă în evidență. Exact așa‑i și motanul ăsta! Nici că se putea un nume mai nimerit! Îmi dă o stare de liniște să‑l mângâi, în timp ce chibzuiesc la o problemă. Numai ce‑mi trec dege­tele prin blana lui Pion, că lucrurile din mintea mea capătă claritate și, dintr‑o dată, întrezăresc mutarea cea mai bună. Pentru că Pion stă toată ziulica sub tabla de șah, sunt convins că știe regulile de joc, ba chiar, dacă‑și pune în cap, este mai bun ca Maestrul.

Băiatul, amintindu‑și senzația pe care o simțea când îl atingea pe Pion, a mângâiat zidul. Și Mīra ar fi fost bucuroasă să poată dezmierda în voie pisica.

— Și totuși… a continuat el, pe mine cel mai mult mă intrigă nebunul, deși nici eu n‑aș putea spune exact de ce. În timpul jocului, ochii îmi fug, fără să vreau, la el. La fel ca turnul sau calul, un nebun stă unul pe alb, celălalt pe negru, dar nu se pot mișca decât pe pătrățelele de același fel, a căror culoare rămâne neschimbată de la începutul până la sfârșitul jocului. A pornit pe căsuța de culoare albă, tot pe ea va și termina. Cei doi nebuni, chiar dacă sunt frați, nu‑și pot deschide inima unul față de celălalt. Probabil că vioiciunea cu care se deplasează pe diagonală nu poate compensa imen­sa lor singurătate. Tare mult mi‑ar plăcea să știu cum să le ofer o mică alinare!

Băiatul și‑a mai plimbat o dată privirea peste tabla de șah pe care bunicul de‑abia o desenase. Și‑a amintit felul în care pensula acestuia alunecase peste riglă pe când trăgea cu meticulozitate liniile drepte. Chiar și după ce a stins becul, dungile acelea nu voiau să i se șteargă din spatele pleoapelor. Căsuțele au fost treptat înghițite de beznă, și Oceanul‑Șah s‑a lățit și s‑a lungit, iar vastitatea sa l‑a tras pe băiat în adân­cimile sale abisale.

— Când sunt în fața tablei de șah, am impresia că pot călători în locuri îndepărtate, unde nici un avion nu poate zbura, i‑a zis băiatul, cu ochii închiși, prietenei sale, Mīra.

---

Scriitoarea japoneză Yōko Ogawa s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda, iar în prezent trăiește în Ashiya, prefectura Hyōgo. A publicat peste 40 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care i se acordă Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1994 îi apare romanul Hisoyaka na kesshō (Cristalizare secretă), a cărui traducere în engleză, The Memory Police, este finalistă la National Book Award for Translated Literature în 2019 și pe lista scurtă a The International Booker Prize în 2020. În 1996 publică Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru Marșul Mīnei (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.