Miller a ajuns în Grecia probabil la începutul anului 1939, părăsind-o la sfârșitul lui, când al Doilea Război Mondial deja începuse chiar dacă ecourile lui în cartea “Colosul din Maroussi”[1] sunt destul de palide. Inițial a fost invitat de scriitorul britanic Lawrence Durrell și de soția lui dar în cercul lor de prieteni l-a descoperit și s-a împrietenit cu George Katsimbalis, o figură interesantă a culturii elene, căruia i-a și dedicat cartea. Dar cine a fost Katsimbalis? S-a născut la Atena în 1899 într-o familie destul de bogată, care provenea din provincia Arcadia, din Pelopones. A fost animatorul generației culturale (elene) 30, autorul câtorva zeci de biografii dar, se pare, conform lui Miller, și un povestitor înnăscut dar care nu reușea totuși să concretizeze livresc/editorial acest uriaș talent (noi l-am avea pe Țuțea în această categorie).

Bunicul său cumpărase o mare suprafață de teren în zona orășelului (pe atunci) Maroussi, de lângă Atena, unde își construise și o casă de vacanță. Din nefericire pentru familia lui, 280 de hectare au fost expropriate de statul elen în 1928[2] pentru a fi puse la dispoziția refugiaților greci izgoniți de Turcia kemalista, după dezastroasa campanie militară a Armatei Greceșți în Turcia din perioada 1919-1922 (cei care nu au fost asasinați direct de turci după pierdera Smirnei în septembrie 1922 și abandonarea coastei Asiei Mici). Familia lui Katsimbalis s-a stabilit în Franța înainte de 1914, de aceea se explică și faptul că el vorbea fluent limba franceză. Katsimbalis având un acut simț al aventurii, și-a părăsit familia și, prin portul Marsilia, a ajuns la Salonic, alăturându-se Armatei Naționale de Apărare a lui Venizelos care lua parte la luptele de pe frontul din Macedonia alături de trupele Antantei. Grecia era divizată în acele clipe între adepții lui Venizelos, cu simpatii antantiste și cei ai regelui Constantin I, germanofili care militau pentru păstrarea neutralității regatului grec. Celebrul front de la Salonic, a fost inactiv mult timp, fiind condus o bună perioada de incompetentul general francez Maurice Sarrail, care a rămas în folclorul nostru militar. Katsimbalis a luat parte și la campania greacă din Asia Mică (1919-22). La 40 de ani a fost înrolat și în Armata Greacă ce a luptat la începutul celui de al Doilea Război Mondial. Miller era în America atunci când a avut loc invazia italiană a nordului Greciei din 28 octombrie 1940 care a marcat începutul războiului italo-elen însă tensiunile erau mari încă dinainte, italienii violând de mai multe ori teritoriul grec, fie din aer, fie de pe apă (scufundând chiar o navă de război greacă). Plecați din Albania, care fusese ocupată în 1939, italienii erau foarte siguri pe ei că vor depăși regiunea Epirului care ar fi fost mărul discordiei între Albania și Grecia, ca și cum italienilor le-ar fi păsat de pretențiile albanezilor. Însă regiunea muntoasă a Epirului nu a fost atât de ușor de depășit de către diviziile lui Mussolini care nu au reușit să pătrundă mai mult de douăzeci de kilometri în interiorul Greciei propriu-zisă. La 13 noiembrie 1940 grecii deja contraatacau și reușeau cu mult curaj, să-i alunge pe italieni de pe teritoriul național, pătrunzând chiar în sudul Albaniei. Vremea rea din sudul muntos al Albaniei avea să împiedice dezvoltarea acestei contraofensive, mii de militari atât eleni cât și italieni suferind de degerături, marea majoritate a alor nefiind deloc obișnuiți cu vremea aspră din munți, ci cu cea caldă (mediteraneană) din insule sau sudul Italiei. În plus, grecii începeau să duc lipsa de muniției, mai ales pentru artilerie. Dar Miller era departe de iubita lui Grecie când aceasta avea să fie invadată de forțele germane, fiind ocupată în aprilie 1941, în ciuda unui anemic ajutor britanic. Lupte mai grele aveau să se dea în schimb în mai 1941 în insula Creta (vizitată de Miller în 1940) care avea să fie ocupată de parașutiștii germani după 11 zile de confruntări violente (au fost 11.000 de morți).  

Cartea lui Milller nu este neapărat una de călătorii chiar dacă Grecia îi prilejuiește o mulțime de reflecții. Miller a luat vaporul de la Marsilia către Pireu iar de aici s-a îndreptat spre Corfu dar a făcut naveta de mai multe ori între această insulă ionică și capitala elena, vizitând și alte insule din apropierea Atenei dar și Creta, Sparta, Micene. În Grecia Miller a fost foarte fericit „Din mare, de parcă însuși Homer le-ar fi aranjat special pentru mine, insulele se iveau singuratice, pustii, misterioase în lumina tot mai slabă. Nu puteam cere mai mult și nici nu doream mai mult. Aveam tot ce-și putea dori cineva și eram conștient de acest lucru”[3]

Dragostea lui pentru greci și Grecia este descrisă în mai multe pasaje în stilul sau inconfundabil, dominat de torentul verbal “Oriunde te-ai află în Grecia, oamenii se deschid ca florile. Cinicii vor spune că aceasta se datorează faptului că Grecia este o țară mică și grecii sunt avizi să aibă vizitatori și așa mai departe. Eu nu cred. Am mai fost în țări mici, și multe dintre ele mi-au lăsat o impresie contrarie. Grecia nu este o țară mică – este impresionant de vastă. Nici o altă țară nu mi-a dat senzația aceasta de grandoare. Mărimea nu depinde întotdeauna de distanțele în kilometri” Miller nu se sfiește să exagereze și să idealizeze „pentru un grec, fiecare eveniment, chiar dacă repetat de nenumărate ori, este trăit ca și cum ar fi unic. El face mereu lucrurile ca și cum ar fi pentru prima oară: este curios, nesățios să afle totul, încearcă orice. Experimentează de dragul de a experimenta și nu pentru a găsi o modalitate mai bună sau mai eficientă de a face lucrurile. Îi place să lucreze cu mâinile, cu tot corpul, cu sufletul, aș zice. Și astfel Homer trăiește mai departe”. Altundeva scrie că „În Grecia ești convins că norma e geniul, nu mediocritatea. Nici o altă țară nu a produs, proporțional cu numărul locuitorilor ei, atâtea genii. (…) Peisajul rămâne cel mai încântător, cel mai uluitor pe care îl poate oferi pământul nostru”. Grecia este binecuvântată și numai cei care nu au ajuns în insulele ei o poate nega, în necunoștință de cauză mai degrabă „Lucruri minunate ți se întâmplă în Grecia-lucruri minunat de bune care nu ti se pot întâmpla nicăieri pe pământ. Într-un fel, ca și cum El ar încuviința din cap, Grecia rămâne sub ocrotirea Creatorului. Oamenii vor continuă să se chinuie jalnic și fără rost chiar și în Grecia, dar miracolul dumnezeiesc se vădește aici și, indiferent ce va face sau va încerca să facă rasa oamenilor, Grecia rămâne un ținut sacru – și cred cu tărie că va rămâne astfel până la sfârșitul timpurilor”[4]

Miller îi compară pe greci cu popoarele occidentale pe care le cunoștea mai bine, cu americanii, cu francezii și englezii „Din proprie experiență pot spune că nu există oameni mai direcți, mai accesibili și cu care să te înțelegi mai ușor decât grecii. Grecul îți devine prieten imediat: vine el înspre ține. Cu francezii, prietenia este un proces lung și laborios: uneori poate dura o viață să devii prieten cu un francez. El se simte cel mai bine în relații de amiciție unde riscă puțin și nu există urmări”[5] Nici britanicii nu scapă de o comparație defavorabilă „Grecul este viu până-n vârful degetelor; emană vitalitate, e efervescent, are un spirit ubicuu. Englezul este limfatic, făcut să șadă în fotoliu, lângă șemineu, în taverne dubioase,e făcut pentru rutină didactică.”[6]

Volumul în mod paradoxal este mai puțin despre Grecia, greci și civilizația elena și mult mai mult despre Henry Miller, căutările, introspecțiile, dubiile sale metafizice sau chiar fobii. Ceea ce rămâne din ea sunt  totuși pasajele elene. Miller era fără îndoială un anarhist, indiferent dacă era conștient de asta sau nu. „Trebuie să abandonăm tranșeele pe care cu atâtea eforturi ni le-am săpat, să ieșim, să ne predăm armele, proprietățile, drepturile noastre ca indivizi, clase, nații, popoare”[7] Iar un anarhist nu avea cum să iubească Statele Unite ci mai degrabă o civilizație care  o mare parte a istorie sale a fost la fel de anarhistă. Cum putem considera puzderia de cetăți-state elene din Antichitate sau, venind către istoria modernă și contemporană, instabilitatea cronică a Greciei de după obținerea independenței, până la războiul civil din 1946-49. În mod sigur, cartea lui Miller este una din cele mai convingătoare pledoarii pentru Grecia și greci scrisă de către un autor american.

[1] Editura Polirom, Iași, 2011. Traducere din limba engleză și note de Cristina Felea

[2] dar probabil că a fost compensată financiar

[3] pag. 13

[4] pag.16

[5] pag.31

[6] pag.95

[7] pag. 75

Codruţ Constantinescu este istoric şi scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iaşi, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iaşi, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control şi propagandă  (Vremea, Bucureşti, 2013) Viaţa şi moartea în Gulag (Vremea, Bucuresti, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celţilor. Peripeţii şi istorii irlandeze şi scoţiene (Vremea, Bucureşti, 2017) Pedalând prin viaţă.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, Bucureşti, 2018).