Volumul lui Toma Roman jr. publicat recent la editura Vremea (Râsu’ plânsu’ în arhivele Securității, 2020) nu este o carte de istorie. Dacă asta ar fi istoria, o ștrengară cu chiștoc și școala vieții cât încape, am fi savați. Dar nu e așa: e o guvernantă acră care te ține minte și nu știe nici să râdă la o poantă, nici să plângă din amor. Sau, cum menționează alte surse, e un general pitic și chel călare pe un cal alb. Oricum, noi, în consecință, rămânem triști și tragem ponoase de la sumerieni încoace.

Dar cartea nu este nici una de ficțiune. Altfel, doar de dragul poveștii, vorba aceea, cine merge pe jos de la Universitate la CNSAS, în mijloc de vară, cu soarele trăznind în creștet și cu gâtul uscat? Însoțindu-l pe Toma în acestă aventură, mi-a trecut pentru o clipă prin minte că amicul meu dădea chiar dovadă de dăruire în cercetările lui. Nu era vorba de asta, ci despre ceva mult mai înalt: despre nevoia de a scotoci după chestii interesante și neștiute, care să-i fie „muniție” pentru taifasul de seară.

Faptele descoperite de Toma și relatate în carte cu talent de povestitor care seduce iremediabil cârciumi, intelectuali și femei țin de un alt „regim ontologic”, cum s-ar zice. Ele sunt incredibile și totuși reale, documentate. Stau la granița dintre grozăvenia unor timpuri conduse de criminali lunatici și umorul firesc al unor personaje care încercau pur și simplu să mai trăiască încă o zi, să aibă timp de o ciorbă de burtă și un mic. La toată această tensiune dramatică contribuie desigur și filtrul prin care toate aceste fapte ajung în pixul scriitorului nostru: dosarele Securității, redactate agramat și inept, de către analfabeți iremediabili și paznici de ocol, ridicați peste noapte la rangul de siluitori de vieți.

Astfel de exemplu, găsim în carte povestea lui Toni Vințan, „muncitor turnător”, care fuge de acasă după absolvirea cu brio a celor patru clase necesare și începe o cursă nebunească pentru a scăpa de muncă și bătaie, în care își schimbă periodic identitatea (la un moment dat îl chema Sinan Isac, la un altul Matteo Rovers) și meseria. Ajunge să își completeze studiile la o „școală de spionaj occidentală” și să se stabilească în RFG, dar revine în România ca să aducă celor care voiau să cunoască și alte paradisuri pașapoarte falsificate; inclusiv unor RDG-iști care fugeau de la ei din patrie prin alte patrii unde grănicerii nu erau atât de bine pregătiți. Sau, din echipa adversă, aflăm despre un cercetător fizician botezat tainic Ion Stan, care trebuia să se împrietenească, spre binele partidului, cu profesorii Ion Agârbiceanu și Horia Hulubei. Din păcate însă aceștia depășeau cu mult pe mai tânărul coleg în cele ale mâncării și băuturii. La o agapă, bietul informator nu mai rezistă și – după cum raportează comandantului – timp de 10 minute se simte foarte foarte rău. Grijuliu, Agârbiceanu îi spune că nu îl mai ia la chef, să nu îi dăuneze și mai tare. Așadar, nici munca informativă nu mai putea fi desfășurată optim. În finalul notei, marele spion sugerează superiorului său o soluție: procurarea unui medicament de contrabandă din RFG, „Devegan”, pe care „și soția l-a căutat la negru, dar nu l-a găsit”. Comandantul se îndură: „Isa spus agentului: dacă mai are nevoe de medicamente să ni se adreseze nouă” (sic!).

Toate aceste fragmente de comedie zgârie cimentul rece al poveștilor urâte din comunismului românesc. Toma Roman jr. nu se lasă amăgit: răul nu este decât rău și, cu fiecare ocazie, trebuie călcat în picioare; umorul nu este o formă de „relativizare”, iar un torționar, prin faptul că are nasul cârn sau că este bâlbâit nu este mai puțin o brută. Dar umorul adunat în carte face și el parte din țesatură timpurilor negre despre care este vorba, ca buzunarul rupt al unei uniforme militare cu epoleți. După ce termină cartea, cititorul descoperă un sentiment ciudat și răcoros de învingător. Nu este vorba despre victoria cea mare, a cavalerului care a omorât balaurul și a salvat pe domniță și pe săteni, ci despre una mai mică, însă la fel de adâncă: aceea a bețivului care, în mijlocul beției sale, reușește să își aducă aminte un număr de telefon.  Despre astfel de victorii scrie (și o sa mai scrie, vă spun eu) Toma Roman jr. cu talent, umor și simpatie.

IOAN ALEXANDRU TOFAN – Prof. univ. dr. la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Departamentul de Filosofie. Are ca domenii de interes filosofia germană a secolului al XIX-lea, filosofia religiei, filosofia contemporană. Ultima carte apărută: Omul lăuntric. André Scrima și fizionomia experienței spirituale (Humanitas, 2019).