Faima lui George Orwell (1903-1950) derivă din transformarea scrierilor sale de căpătâi (1984 & Ferma animalelor) în referințe canonice ale unei vulgate antitotalitare. Prin difuzare masivă – mai ales postumă – opera acestui spirit preocupat de prezervarea gândirii critice și a autonomiei intelectuale a suferit un soi de reducție pop, devenind la fel de recognoscibilă precum un tablou serial de Andy Warhol. Proiectat ca figură iconică, Orwell s-a clasicizat în versiunea aproape hollywoodiană a titlurilor amintite, care au fost transpuse până și ca desene animate; fiind mai des citat decât e citit, nu ne-ar mira ca silueta lui să figureze pe tricouri (ca un soi de anti-Che Guevara) sau pe suporturile de pahare din orice bar al cărui patron pozează în freedom fighter…

Sper ca volumul de față – care și-a propus să reunească scrierile orwelliene despre Adevăr – să ni-l restituie într-o lumină mai puțin scenografică pe omul și autorul din spatele textelor antologate. El aparține unei categorii de indeciși metafizici – orfani ai nihilismului nietzscheean – unde-i mai putem surprinde, în plină tribulație, pe André Gide, Panait Istrati, Albert Camus, Walter Benjamin ori Simone Weil – minți strălucite, suflete capabile de flexiuni abisale, temperamente vaticinare și campioni ai sincerității introspective, care s-au trezit striviți între comunism și nazism, depășind ideologicul către un soi de liman al redempțiunii mistice, poetice și crepusculare. Congenerii spirituali ai lui Orwell aveau, ca singură supapă, apărarea unei fundamentale onestități intelectuale. Acești ”autenticiști” n-ar fi sacrificat îndoiala metodică (prin care accedem spre certitudine) pentru confortul elitelor auto-îndreptățite, sau pentru liturghiile demagogice ale maselor excitate. Am simplifica excesiv, la rândul nostru, dacă am susține că respectiva familie de spirite e compusă din apărătorii (religioși sau agnostici) ai libertății personale, amenințată de dictaturi colectiviste sau rasiste. Orwell și prietenii săi nedeclarați erau victimele nevrozate ale unor transformări tehnologice neîntrerupte și nu mai puteau reacționa cu entuziasm futuristic față de progresul continuu, căci tocmai supraviețuiseră Primului Război Mondial și se pregăteau, intuitiv, de repetarea lui la o scară încă și mai terifiantă. Ei trăiau într-un timp ce cuprindea radioul, cinematografia în plină expansiune, afișul de propagandă, ritualurile pe marile stadioane (estetizate în maniera unei Leni Riefenstahl), ziarele – cu puterea lor de cristalizare a unor mituri și de contestare a oricăror conveniențe burgheze… Generația aceea (să-i spunem interbelică) a cunoscut hiper-inflația, călătoria cu avionul, criza economică, prăbușirile bursiere și mai ales complexitatea exponențială a pieței ideilor, cu prea multe manifeste, curente, secte, grupări mesianice, revoluționare, anarhiste, experimentaliste, utopice. Pe scurt, s-au trezit nu atât între democrație și totalitarism, cât în ochiul ciclonului, trăind nemijlocit marea criză a spiritului european, cu toate convulsiile, erupțiile, rupturile și transele sale negative.
Nu ne miră obsesia acestor dezvrăjiți ai utopiei pentru statutul epistemic și politic al adevărului, frica lor față de ”ministerele” care i-ar putea fi, sau i-au fost deja ”alocate”.

Omul tradițional se consola cu teoria scolastică despre ”dublul adevăr”: unul natural și rațional (bazat pe adecvarea dintre judecata logică, percepția senzorială și datele empirice ale ”realității”) și unul supranatural și revelat, care presupune, prin Iisus Hristos, chiar Întruparea Adevărului. În prudenta christianitas pre-revoluționară, Adevărul era cineva, nu ceva. Regele monarhiei de drept divin locuia două trupuri complementare, tot așa cum dublul adevăr se armoniza in aeternum, căci ordinea terestră nu face decât să reflecteze, anticipând, Cetatea lui Dumnezeu. Știm că Modernitatea, declinată între Reforma protestantă (care exclude medierile sacerdotale și privatizează relația cu Dumnezeu) și Umanismul renascentist (dezvoltat în cadrele cosmologice ale fizicii copernicane), profilează treptat ethosul ”omului nou”, sfâșiat de incertitudini anxioase, de curaj agresiv și vizionarism istoric sau, mai târziu, de furori demiurgice, menite să corecteze ideologic & științific ”deficiențele” Creației. Crezul niceo-constantinopolitan – care exalta un Dumnezeu adevărat și Om adevărat reuniți în persoana unui Mântuitor – lasă acum loc unei religii a îndoielii, bazată pe morala subversivă a suspiciunii și resentimentului generalizat. Adevărul devine atunci însuși dreptul de a ridica problema lui deschis-insolubilă. După momentul ei kierkagaardian sau schopenhaurian, Europa spirituală se înstrăinează prin curente politice salvaționiste, bazate pe supunerea capitalistă a Naturii și integrarea individului în providența Statului național. Iată (pentru a rezuma o dinamică foarte complexă) sursele care au constituit materia primă a dezbaterii despre adevăr în generația lui Orwell. El însuși, ca participant la războiul civil din Spania (unde fusese cooptat într-o brigadă troțkistă) a constatat pe teren contrastul tragic dintre temele propagandei bolșevice și barbaria ei imediată. Mai mult, revenit în Anglia, s-a trezit cenzurat chiar în mediile publicistice de stânga, pe care le frecventa din idealism justițiar. Chaplin și Aldous Huxley au demistificat condiția proletară a mașinismului alienant, denunțând corporatismul fascist și eugenia nazismului: sarcina lor a fost mai ușoară, căci național-socialismul și mitologia Reich-ului s-au consumat rapid, fiind judecate la Nuremberg și lăsând loc democrațiilor din lumea postbelică, remodelată după exigențele liberale ale unei pax americana. Dezvrăjiții utopiei comuniste au avut mult mai mult de luptat cu ipocrizia lucrativă, infirmitatea morală și ticăloșia unor complicități tenace, plătite și dirijate de la Moscova, pe toată durata post-belică. Mulți istorici și filozofi ai istoriei sau politologi au mers pe linia Hannei Arendt, însă reziliența acestei ”minciuni mari cât secolul” s-a dovedit implacabilă, dacă ne gândim că, deunăzi, însuși președintele Comisiei Europene dezvelea, la Trier, o statuie a lui Karl Marx. Stalinismul e și azi sanctuarizat (cel puțin în Rusia) sub pretextul că URSS a luptat alături de Aliați împotriva lui Hitler. Mumia lui Lenin a rămas în mausoleul ei de granit din Piața Roșie, iar neo-marxismul cultural, insidios vehiculat prin terorismul intelectual al corectitudinii politice, consolidează tandemul post-structuralist dintre relativismul moral și hedonismul agnostic al veacului 21. La ministerul post-modern al Adevărului, luminile nu se sting niciodată. Metoda de lucru e neschimbată: rescrierea permanentă a Trecutului. Iată de ce alarma parabolică montată de inteligența lui Orwell continuă să răsune, dar mai e cineva dispus să o audă? Tocmai pentru a răspunde pozitiv la o asemenea deloc retorică întrebare, se cuvine să salutăm apariția prezentului volum.

Cartea pe care o veți citi e compusă din fragmente literare și piese jurnalistice, scrise la cald, sub temerea că ”istoria s-a oprit în 1936” (după cum îi spusese Orwell lui Arthur Koestler) și că urmează o negură totalitară globală, care va generaliza dogmatismul fanatic, va manufactura narațiuni unice, suprimând libertățile civice și, finalmente, civilizația burgheză, cu toate inegalitățile ei acceptabile și frivolitățile sale nepăsătoare. Autorul nostru surprinde exact momentul când puterea nu se mai mulțumește cu minciuna, ci își propune să impună un adevăr unic, obligatoriu și exasperant. Reflecțiile întrețesute aici nu constituite un tratat filozofic despre natura Adevărului, ci o suită de imagini fotografice, pe care un reporter de război aruncat în acțiune le fixează pe ecranul celor mai sumbre spaime colective. George Orwell e un lucid fără cinism, un candid tămăduit de himere, dar mai ales un martor incomod pentru toate taberele prinse în conflict. Vedem în tonul său apocaliptic aporia tragică a umanității anilor 30-40, captivă între ciocanul stalinist și nicovala walhallică a nazismului, între agonia imperialismului britanic și explozia americană a mass-media, ca forță teluric-manipulatorie (se dovedește relevant, în acest registru, articolul despre farsa radiofonică organizată de Orson Welles, cu privire la o ipotetică invazie extraterestră a Statelor Unite). Din perspectiva lui Orwell, nenorocirea propriei epoci nu consta doar în sarabanda ucigașă a conflagrației mondiale, ci în faptul că nu mai exista o parte bună a baricadei: el simte că echivocul constitutiv al Timpurilor Moderne a distrus apetitul pentru distincții etice, deodată cu însăși posibilitatea de a le propune. ”Toată lumea – notează autorul nostru – consideră că atrocitățile dușmanului sînt reale și nimeni nu le crede pe cele comise de propria tabără, fără măcar să-și bată capul să examineze dovezile.” În acele decenii infernale, toate ideologiile și puterile politice angajate în coliziune militară susțineau că reprezintă formula izbăvitoare….

Am citit prefața ediției engleze a opusului nostru, care evocă insistent ”actualitatea” lui George Orwell. Într-adevăr, el a reușit să anticipeze lumea Războiului rece (cu accent pe hidoșenia gulagului comunist), dar continuă să aibă dreptate și în decorul secolului 21, definit prin delirul știrilor false și instalarea în așa-numitul post-adevăr. Recenta polarizare isterică între ”progresiști” și ”conservatori”, care a distrus virtutea moderației și, odată cu ea, bazele unui consens favorabil binelui comun, perpetuează într-o versiune bufă – momentan nesângeroasă, căci sardonică și ”virtuală” – descentrarea specifică epocii interbelice. Pentru prima dată, ceea ce Chantal Delsol numea ”istoria vectorializată” (prin civilizația evanghelică a iubirii) se reproduce pe sine, sisific, generând o de-realizare de vicioasă circularitate. Fără să ofere vreun panaceu, atitudinea lui George Orwell făgăduiește celor gata să o adopte ca tipar investigativ un licăr de bun simț și o consolatoare încredere în supraviețuirea rațiunii umane dincolo de copleșitoarele sale rătăciri.

Teodor Baconschi – Prefața volumului Despre adevăr, George Orwell (Polirom, 2020)

TEODOR BACONSCHI – este antropolog religios, autor, diplomat, teolog și politician român, fost ministru de externe al României. Dintre volumele publicate: Le Rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque (Desclée de Brouwer, Paris, 1996), Râsul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană (Ed. Anastasia, 1996), Iacob și îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios (Ed. Anastasia, 1996); Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinței (Ed. Anastasia, 1999); Puterea schismei. Un portret al creștinismului european (Ed. Anastasia, 2001); Roma Caput Mundi. Un ghid subiectiv al Cetății eterne (împreună cu Horia Bernea), (Ed. Humanitas, 2001), Dumitru Stăniloae sau paradoxul teologiei (Ed. Anastasia, București, 2003) – împreună cu Bogdan Tătaru – Cazaban, Insula Cetății. Jurnal parizian (Ed. Curtea Veche, 2005); Despre necunoscut (Ed. Humanitas, 2007, reeditare la Baroque Arts & Books, 2012, cu o prefață de Sorin Lavric), 101 incursiuni în cotidianul românesc (ilustrații de Devis Grebu) Curtea Veche, 2007; Bisericile din lemn din Maramureș, Editura Vellant, 2009; Creștinism și democrație (Ed. Curtea Veche, 2010), Legătura de chei. O mărturie diplomatică în dialog cu Armand Goșu, Ed. Curtea Veche, 2013, Facebook, Fabrica de narcisism, Humanitas, 2015^; Anatomia ratarii – Tipuri si tare din Romania postcomunista (Dan-Liviu Boeriu, Teodor Baconschi, Ed. Humanitas 2016); Cetatea sub asediu. Însemnări despre credință, rațiune și terorism (Ed. Doxologia, 2016)^;  Fascinația tradiției. Studii patristice și de istorie a religiilor (Editura Lumea, 2017); Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut) (Polirom, 2018); Averea bunei educații (Editura Univers, 2019).