După placheta Cadrul 25 (2015), foarte bine receptată de juriile naționale, poeta Ana Donțu s-a covertit neașteptat la proză. Schimbarea nu e neobișnuită (mulți alți tineri poeți contemporani au făcut-o, postmodernitatea nu mai are un gen de predilecție), la fel cum previzibile sunt și mecanismele narative ale autoarei, apropiate de poezie prin fragmentarea epică, prin redundanța de refren a instantaneelor noir și prin preferința constantă pentru arabescurile unei imaginații șocante.

Varșava (Nemira, 2019) conține 8 povestiri interconectate în primul rând prin naratorul feminin, prin cele câteva personaje comune care apar mai peste tot în varii ipostaze (unchiul șofer de cursă lungă, adolescentul Aliosha, păpușa Charlie, străina Irma, sora Carla, conferențiarul Yann, trainer-ul Mișa), dar mai ales prin rețeaua halucinantă de întâmplări petrecute la limita coșmarului sau – totuna – a incursiunii într-un subconștient provocat de hipnoză. Nu întâmplător Mișa e un fel de psihanalist care organizează tabere, într-o pădure, pe malul unui lac numai bun de înecat în el, la propriu și la figurat, obsesii, persoane și obiecte-fetiș.  

Câteva versuri din precedentul volum de poeme ar putea lămuri, cumva, atmosfera de film Kubrick din proză și i-ar da o coerență altfel greu de întrevăzut între întâmplările risipite ca niște flash-uri care amintesc, deopotrivă, și de clasicii Edgar Allan Poe ori Villiers De L´Isle-Adam, și de modernii Chuck Palahniuk ori Bret Easton Ellis:  ”lucrurile sunt vizibile doar la lumină slabă/și devin comestibile doar la foc mic” sau ”stăm în semiobscuritate pe canapea”. Asta dacă am dori să vorbim de idiosincrasii imaginare la o autoare care, poate, nu se sinchisește să aibă propriile noduri tematice, ci mai degrabă să-și exerseze narativ un insolit și crud instinct ludic. În Varșava, însă, propensiunea pentru un imaginar cathartic violent și pentru neanunțate transferuri de identitate îmi pare evidentă. Bunicile sunt ființe fantastice care se luptă precum Sailor Moon, copiii incendiază păpuși ”vii”, fetele își bagă cuțite în vagin, își despică burta, citesc jurnalele stranii ale surorilor  moarte, sângerează menstrual abundent, asistă la cruzimi colective, observă la bărbații din jur gesturi perverse, intră în pub-uri obscure pentru a consuma alcool și a socializa, umplu pereții cu desene monstruoase, în același timp în care citesc Mahabharata, merg la cursuri de istorie și la cenaclu, scriu la reviste și trăiesc, în general, printre mormane cărți. Omniprezentă, moartea subită pare ceva firesc, ea e doar un salt într-o realitate paralelă, o dispariție misterioasă, o scufundare/înecare în sinele adevărat sau chiar un act de dreptate (unele morți nu sunt lămurite deloc: unchiul a suferit un accident sau a fost otrăvit? Carla a fost bolnavă sau s-a înecat? Charlie e chiar o păpușă care a trebuit distrusă, o creație  a minții înfierbântate sau o persoană în carne și oase? Dar naratorul feminin cine e, de fapt, în carte, care dintre surori, care dintre păpuși? Naratorul e viu sau e mort? Cine pe cine a ucis?). Absența explicațiilor clare e exact terapia recomandată, la un moment dat: ”Dacă vrei să corectezi ceva profund stricat, n-ai decât să lași baltă mila sau rafinamentul”.

Ambiguă și fatală ca o apă rece, neagră și vâscoasă, proza Anei Donțu seduce atât prin versatilul psihotic și colorat al scenelor, cât și prin erotismul lor thanatic. Presupusele eroine-surori din centrul celor 8 povestiri nu sunt doar reciproce oglinzi deformatoare, sunt și cele care descompun și recompun haotic narațiunea după bunul lor plac. Ele îi ucid predictibilitatea precum joaca vindicativă cu simulacrele din plastic ale viitoarelor victime ori ale potențialilor călăi: ”Din câte știu eu, a început de la cele două gemene. Una dintre ele era mai stranie, aduna bucăți de păpuși stricate, ochi, capete, smocuri de păr, membre și făcea din ele altele noi, numai că erau cam înspăimântătoare bietele creații și tipa a luat-o razna. Zicea că păpușile urzesc împotriva ei să o desfigureze, că ce naiba le-a făcut așa urâte? A luat-o pe soră-sa și s-au dus să le înece în lac, spunea că păpușile se tem doar de apă, că apa le scoate din minți. Au urcat pe stânca de la mal și le-au dat drumul direct în lac, dar normal că nu s-a întâmplat nimic neobișnuit, doar pluteau hidoase la suprafață. Tipele s-au băgat să facă ceva cu ele, dar alea s-au împrăștiat peste tot. Fetele se bălăceau aiurea acolo.  Chipurile pocite de păpuși ieșeau din apă si le-au înnebunit cu totul, au început să lovească în ele și să le sugrume, apoi să se sugrume una pe alta. Aia care a făcut păpușile s-a înecat”. Iar finalul sintetizează apoteotic principalele constante imaginare ale volumului – visul, apa, moartea, dublul, impulsurile distructive, identitatea ambiguă și căutarea disperată a unui pilon interior stabil, între atâtea adevăruri dureroase și neînțelese: ”Am ieșit din visul acela ca dintr-o apă adâncă. Era aproape amiază. Lângă mine stătea o fetiță de vârsta mea, roșcată, toată numai bucle și îmi zâmbea. În mâini învârtea o jucărie albastră de plastic , nu înțelegea ce reprezenta, era un animal, probabil. «Nu ești Irma, nu?» M-a întrebat dacă vreau să mă întorc acasă. I-am zis că da. «Hai! Dar mai întâi, Varșava, îți voi arăta oceanul, și orașe splendide, și întinderi pline de zăpadă»”.

Aspre, frisonante și psihotice ca și titlul obscur care le reunește, prozele din volumul Anei Donțu intelectualizează angoase pe cât de greu de înțeles, pe-atât de ofertante narativ. Oricum, e un volum demn de remarcat.

Acest text a fost publicat în premieră în revista Convorbiri literare

ADRIAN G. ROMILA s-a născut pe 29 septembrie 1974, la Piatra-Neamţ. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală.

A debutat cu poezie (1996) în „Symposion”, suplimentul literar al ziarului „24 ore” din Iaşi și a scris articole în presa studențească de la sfârșitul anilor 1990.

Volume: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, Iaşi: 2009); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (Eikon, Cluj-Napoca), eseuri de critică literară; În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, Timișoara, 2012) – volum premiat, în 2013, ex aequo, de USR Iași, nominalizat la Premiul Național de proză al ”Ziarului de Iași” și selectat, cu un fragment tradus în engleză, în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, editată sub egida FILIT, 2013; Radio în zăpadă (Tracus Arte, 2014), proză scurtă; Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească, 2015), eseu; Mici schimbări în viață (Charmides, Bistrița, 2016), proză scurtă; Zeppelin (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura ”Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la ”Scriitorul anului 2017”, Apocalipsis, roman (Polirom, 2019).

A fost contributor cu câte un text în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016), Scriitori la poliție (Polirom, 2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017).

Deține rubrici permanente de cronică literară în „România literară” și ”Convorbiri literare”, postează curent texte pe revista on line ”Lapunkt” și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț.

A publicat, de-a lungul anilor, cronici și eseuri în ”Idei în dialog”, ”Viața românească,” ”Hyperion”, ”Bucureștiul cultural”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cuvântul”, ”Verso”, ”Familia”, ”Dilema veche”, www.literaturadeazi.ro.