De evenimentul colindatului din copilărie îmi amintesc ca de un timp mitic. Nicio casă nu era ocolită, iar colinda avea să darul să aducă gazdelor vestea cea bună, Evanghelia lui Hristos. Asperitățile apărute în comunitate peste an, erau aplanate. Copilul vecinului sau rudei înfierate se reîntorcea acasă ca purtător de binețe și împăcare. Ca niște mici apostoli ai Nașterii Domnului cântam mai întâi din bucuria înfiripată în inimile noastre, iar colindatul ne învăța gustul veșniciei.

Cu dorul acelor clipe am recitit în preajma Crăciunului câteva colinde vechi. Prospețimea lor spirituală descoperă un etos creștin viu și creativ.

În ajunul sărbătorii, un colind surprinde din nădejdea aşteptării de veacuri a nașterii Mântuitorului: „Căci umblăm şi colindăm / Şi pe Domnul îl căutăm, / […] Nu dormim de astă seară, / Ci şedem în priveghială / Din seara Ajunului / Până ’ntr’a (întru a) Crăciunului, / S’aşteptăm pe Domnul sfânt, / Ca să vie pre pământ, / Căci e fiul cerului / Şi Domnul pământului.”[i]

Pentru un creștin, timpul istoric se repotenţează ca unul al mântuirii. Esențială este înscrierea fiinţială pe traiectoria deschisă de întruparea lui Hristos, o nouă creaţie a omului şi a lumii: „De când Doamne s’a născutu / Dumnealui şi Domn din cer / Şi pământul s’a făcutu, / Şi cerul s’a ridicatu, / pe patru stânci de argintu, / Soarele cu razele-re, / Luna plină cu lumină, / Oamenii cei spovediţi / Ca nişte pomi înfloriţi; / Iară cei nespovediţi / Ca nişte butuci pârliţi.”[ii] Întruparea Domnului a făcut din pământ, fundaţia casei cerului; trupul pământesc poate deveni pentru „oamenii cei spovediţi”, templul Duhului Sfânt (II Corinteni 6, 16). Pământul fiinţei noastre a fost altoit cu Viața, omul poate redeveni un pom înflorit al raiului. Cei care refuză schimbarea după mentalitatea lui Dumnezeu – pocăinţa, urmează consecinţa acestei alegeri. Butucii pârliţi amintesc de parabola Viţei din evanghelia după Ioan: „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl meu este lucrătorul […]. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.” (Ioan 15, 1, 6).

Un alt colind sugerează legătura dintre întruparea Fiului lui Dumnezeu și imaginea Bisericii ca laborator al sfinţirii creaţiei: „De când Domnul s’a născut / Şi pământul l-a urzit. / Cerul mai sus la suit / Pe patru stâlpi de argint / Şi frumos l’a împodobit / Tot cu stele mărunţele.”[iii]

Cu înțelepciune, un alt colind a împrumutat din pedagogia catehismului, fiind alcătuit din întrebări și răspunsuri: „Astă seară-i seară mare. / Dar de ce e seară mare? / Este seara lui Crăciun, / Lăsată de Domnul bun. / S’a născut un fiu de maică, Fiu de maică fără taică / Dar unde ni l’a născut ? / Unde locul i-a plăcut, / Tot în ieslea boilor / Ori în târla oilor. / […] A venit Sfântul Ioan, / M’i l-a luat, l’a botezat. / Dar unde l’a botezat? / Tot în râul lui Iordan. / Dar numele cum i-a pus ? / Tot Iisus, Iisus Hristos. Dar cu ce l-a dăruit? / Cu cerul şi cu pământu, / Cerul ca să mi-l privească, / Pământul să-l stăpânească”.[iv]

Bucuria se revarsă şi pulsează în toţi şi în toate: „Tot omul să salte / Cu glas de cântări înalte / Salte cerul şi pământul, / Laudă la tot cuvântul. / Să strige în cer tărie, / Glas mare de bucurie”.[v] Şi nu este o bucurie superficială, ci o bucurie izvorâtă din înţelegerea tainei naşterii Dumnezeului-om Iisus­­­­­­­­­: „Lăudaţi pe Dumnezeu, / Marele Arhiereu, / Că s-a născut azi Hristos, / Într’a lui Adam folos. / Dănţuiţi şi săltaţi, / Tot ce vi s’a trâmbiţat / Magilor călătoriţi, / Pe Mesia să-l găsiţi. / Voi păstori să fluieraţi, / Slavă lui să îi cântaţi, / Că Maria a născut, / Şi blestemul s’a p(i)erdut. / Noi viaţă am primit, Şi prea mult ne-am veselit. / […] / Toate astăzi dănţuiesc, Cu danie prăznu(i)esc. / […] Şi de acum până’n vecie, / Mila Domnului să fie.”[vi]           

[i] CUCU, Gheorghe. 200 Colinde populare, culese de la elevii seminarului Nifon între anii 1924 -1927. Ediţie postumă îngrijită de Constantin Brăiloiu. Bucureşti: Societatea Compozitorilor români, 1936, p. 27.

[ii] 303 colinde cu text şi melodie: culese şi notate de Sabin Drăgoi. Craiova: Editura Scrisul românesc, 1925, p. 251. Colind din Întorsura Buzăului, judeţul Treiscaune.

[iii] CUCU, Gheorghe. Op. cit., p. 65.

[iv] Ibidem, p. 22. Colind din Muscel (Retevoeşti).

[v] Ibidem, p. 32.

[vi] 303 colinde cu text şi melodie …, p. 278. Colind din Maieruş, judeţul Braşov.

ALINA VICTORIA PARASCHIV este bibliotecar în cadrul Bibliotecii Centrale Universitare Carol I din Bucureşti. A studiat la Universitatea din Bucureşti, fiind absolventă a masterului Strategiile informaţiei în societatea contemporană şi licenţiată în filosofie, specializarea Cultură şi Religie. A publicat volumele de literatură religioasă pentru copii Ce dezvăluie icoanele Bisericii? – Praznicele Împărăteşti (2017) şi Ce dezvăluie icoanele Bisericii?- Sărbători ale Sfinţilor (2018) apărute la Editura Basilica a Patriarhiei Române. A colaborat la realizarea unor volume editate de Muzeul Literaturii Române: Eroinele României Mari. Destine din linia Întâi (2018, coord. ştiinţific Adina Berciu-Drăghicescu), capitolul Slujitoarele Domnului, reeditat parţial de ediţia în limba engleză şi Femei remarcabile din România și din Peru (2019, coord. Mireille Rădoi), cu medalioanele personalităţilor Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Elisabeta Rizea, Maria Teohari, Smaranda Brăescu. Scrie eseu teologic în reviste parohiale, în ultimii ani aplecându-se asupra promovării tradiţiei icoanelor pe sticlă din România. Această ultimă preocupare vine şi din experienţa directă a pictării icoanelor pe sticlă.