Roman câștigător al National Book Award for Fiction 2019 • Bestseller național în Statele Unite, în 2019 • Tot în 2019 se regăsește pe listele: Kirkus Reviews Book of the Year, Time Magazine Top 10 Books of the Year, NPR Best Book of the Year, Publishers Weekly Best Book of the Year, New Yorker Best Book of the Year, Slate Book Review Best Books of the Year, Time Magazine Best Book of the Year, New York Magazine Best Book of the Year, New York Times Book Review Notable Books of the Year, NYPL Best Books of the Year • Publicațiile Elle, Marie Claire, Vanity Fair, Cosmopolitan au ales-o cartea anului 2019.

Începutul anilor ’80. O suburbie americană. Un liceu de artă – CAPA – îi adună, de la toate școlile publice, pe cei mai înzestrați adolescenți. Talente deja confirmate, urmând a fi descoperite, sau care se vor pierde pe parcurs, puse laolaltă într-un mediu artistic unde manipularea – voită sau nu, insidioasă și de cursă lungă în viețile elevilor – pare să devină una dintre disciplinele obligatorii. Proaspăt admiși, David și Sarah se îndrăgostesc – o primă iubire pe care o feresc, instinctiv, de ochii celorlalți, încercând ei înșiși să o accepte și să o înțeleagă mai întâi, dar care ajunge să fie expusă aproape ca o temă de studiu a claselor de actorie. Profesorul Kingsley – printre toate exercițiile de încredere la care îi supune pe elevi – îi forțează pe cei doi să se confrunte, nu fără a fi intervenit înainte ca un maestru păpușar ce își aranjează marionetele după bunul-plac. Orgoliul rănit, impactul autorității adulților asupra tinerilor, violența, jocul imperceptibil al adevărului cu minciuna, al realității cu ficțiunea vor schimba nu numai traiectoriile lui Sarah și David, ci și pe ale tuturor celor care își văd viața pusă sub lupă.

„Exercițiu de încredere împletește rigoarea intelectuală a stilului post­modern cu o poveste atemporală, fascinantă și, la final, neliniștitoare.“ – Juriul National Book Award 2019

„O adevărată provocare pentru minte… Un roman despre manipularea inerentă oricărei forme de narațiune – sclipitor.“ – New York Magazine

„O poveste despre putere și abuzul de putere, despre consimțământ și ambiguitatea acestuia.“ – The Guardian

Sarah tocmai a fost admisă la un liceu prestigios de artă și s-a îndrăgostit de David, coleg cu ea la cursul de actorie al carismaticului domn Kingsley. Printre metodele controversate ale acestuia se numără exercițiile de încredere, menite să-i elibereze pe elevii săi de frică, de trac, de barierele pe care le pun în calea unei exprimări libere a emoției. Doar că, cel puțin în cazul lui Sarah, efectul este invers și de durată, iar anii de liceu, cu suferințele din dragoste, prieteniile destrămate și dramele personale, vor lăsa urme adânci. Asemenea domnului Kingsley, aproape toate personajele a căror viață va fi modelată de acesta vor ajunge să disece, să observe și să manipuleze. Un spectacol în spectacol, o carte în carte, un joc al perspectivelor și identității, un puzzle care, completat cu ultima piesă, va revela adevăruri surprinzătoare.

„Susan Choi își construiește romanul cu atenție, acesta fiind însă plin de momente de teribilă grație, și teamă, și abandon… O examinare strălucită, savuroasă și în același timp delicată a consimțământului sexual.“ – The New York Times

„Niciodată sentimental; palpitant de viu de la un capăt la celălalt.“ – Kirkus Reviews

„Exercițiu de încredere este o ficțiune care conține multiple adevăruri și minciuni. Lucrând cu o materie atât de comună, Choi ne oferă o neașteptată provocare.“ – NPR

„Superb și puternic… temele lui Susan Choi sunt atemporale și relevante. De o inteligență vehementă, scris impecabil și traversat de un simț al observației năvalnic, romanul acesta va deveni un clasic.“ – Publishers Weekly

– Fragment –

Știu atât de multe unii despre alții, și totuși atât de puține.

Știu că mama lui William îi obligă pe William și pe cele două surori mai mici ale lui să‑și țină periuțele de dinți, și pasta de dinți, și pieptenii, și orice alte articole personale mai folosesc ei în truse de călătorie cu fermoar, pe care trebuie să le ducă în baie și înapoi în dormitoare în fiecare dimineață și seară și că, dacă mama lui William găsește articole de toaletă lăsate în baie – în baia pe care numai William și surorile lui o folosesc, pentru că mama lui are propria baie lângă dormitorul ei –, le aruncă la gunoi. Aruncă la gunoi, ca pedeapsă pentru nerespectarea regulii ei, orice periuță de dinți uitată sau pieptene rătăcit. Ei, colegii lui William, știu asta, dar nu cunosc prenumele mamei lui William, sau unde ar putea fi tatăl lui William, sau dacă mai e măcar în viață.

Știu că părinții Juliettei stochează făină și orez în tuburi de plastic sigilate pentru apocalipsa ce va veni, dar nu știu dacă și Julietta crede în această apocalipsă sau dacă este îngrijorată din cauza ei. Cu siguranță nu pare îngrijorată.

Știu că tatăl lui Colin îl lovește pe Colin, „îi stinge farurile“, „îi face capul sac de box“, „îi dă câte una de‑l trimite învârtindu‑se“, dar nu știu ce a făcut Colin să merite asta sau dacă este furios sau trist că este bătut. Nici măcar nu știu dacă vorbele pe care le folosește Colin pentru a spune că a fost bătut sunt ale lui sau le‑a preluat.

Știu, măcar unii dintre ei știu, cel puțin unul dintre ei știe că Sarah l‑a lăsat pe David să facă sex cu ea pe holul de la sala de muzică, chiar acolo, unde ar fi putut să‑i vadă oricine.

Nu știu că Sarah lucrează în diminețile de weekend la o patiserie franțuzească, în primul schimb. Singură, Sarah cară tăvile de copt imense pline cu croasanți, papucei cu mere, pain au chocolat și brioșe. Trage produsele grase de pe tăvi, de care s‑au lipit ușor, încercând să nu le găurească cu degetele. Umple vitrina. Patiserul, oricine ar fi, a terminat de copt și a plecat cândva înainte să ajungă Sarah aici. Se întreabă cine o fi, de ce nu se intersectează niciodată. Produsele sunt calde încă. Croasanții curbați, rumeniți, sfărâmicioși o duc cu gândul la carcasele aruncate ale lăcustelor pe care le găsea uneori agățate de copaci, când era mică și locuiau pe o stradă cu copaci, înainte ca tatăl ei să se mute de acasă. Uneori, dimineața foarte devreme, se încălța cu tenișii și se strecura afară din casă în timp ce părinții ei dormeau, iar pajiștile erau acoperite cu o pătură de ceață albă, care îi ajungea până la genunchi. Abur ciudat al pajiștilor în zori, ceață magică, înaltă cât un copil, pe care putea să o străpungă cu picioarele, ca un uriaș. Într‑un an, nu‑și mai aduce aminte care, putea să desprindă carcasele fragile de lăcuste de pe copaci, dacă voia, să le zdrobească în pumn, deși nu a făcut asta niciodată. Ar fi părut așa o risipă a unei structuri găunoase atât de complicate, cu atât de multe camere, și articulații, și țepi, ca o navă spațială extraterestră în miniatură. Probabil nu avea mai mult de opt ani pe vremea aceea. În urmă cu jumătate de viață. Nu fusese niciodată obosită dimineața, nu‑și putea închipui ce înseamnă oboseala. Fugea înapoi prin ceață, care se risipea ca un vis, să‑și vadă tatăl aplecându‑se pe ușa din față a casei după ziar.

Acum, este atât de obosită tot timpul, încât nici măcar nu‑și dă seama că este obosită. Cuvintele îi întârzie pe limbă. Lacrimile i se adună prematur în ochi. Visele cu care se trezește îi rătăcesc și i se încolăcesc prin minte, asemănător cu ideile, dar poate nu la fel.

Știu atât de multe unii despre alții, și totuși atât de puține. Manuel știe, sau crede că știe, despre ea. O curvă ar avea mai multă demnitate.

Ea știe, sau crede că știe, despre Manuel. Secretos și îngâmfat. Ușile închise și cămășile noi.

Și totuși nu știe unde locuiește Manuel, nu‑i știe numărul de telefon de acasă. Nu‑și dă seama unde poate găsi această informație. A uitat deja dimineața din clasa a noua în care s‑a auzit o alarmă anti‑incendiu din capătul opus al complexului uriaș de apartamente în care locuiește cu mama ei, un complex atât de mare, încât nici măcar nu vedeau fumul din pricina șopronului lor și au aflat pentru ce erau sirenele de la televizor, unde au văzut complexul filmat din aer și flăcările la șase sau opt străzi distanță. Oricât de departe ar fi fost focul atunci, tot afectase traficul, iar mama ei a lăsat‑o târziu la școală, dar când a intrat în birou să‑și ia adeverința că întârziase justificat, doam­nele din birou au strigat „O, Doamne, draga mea, ai pățit ceva?“, pentru că în birou se știa adresa ei – de fapt, chiar căutaseră în registre când văzuseră incendiul la televizor, ca să verifice dacă vreunul dintre elevi era în pericol.

Așa că, sigur, adresele de acasă sunt cunoscute la secretariat, dar ea nu se gândește la asta. Nu face planuri. Îi lipsesc nu doar aptitudinile, ci și determinarea pentru premeditare.

Cu toate acestea, chiar și cu oboseala ei, este atentă. Dat fiind că a observat anumite lucruri, mai observă și altele. Treaba ei în echipa care se ocupă de costume s‑a terminat, practic, nu a fost numită costumieră, dar încă este responsabilă de starea generală a costumelor; cabina de costume și cabinele actorilor sunt teritoriul ei, patrulează prin ele, făcând ordine și reparând diverse. În special, pălăriile au atras‑o în spectacolul ăsta; le supraveghează mănunchiurile de pene, sau fructe, sau benzile de rejansă, scoate pistolul de lipit, dacă e nevoie. În orele de liniște dinainte de repetiția generală, când nu este nimeni prin preajmă, se duce să verifice cabina băieților, unde își lasă pălăriile de fetru neglijate, aruncate pe podea. Le îndreaptă calotele, le șterge de praf, le așază aliniate pe rafturile cu etichetele din bandă adezivă unde ar fi trebuit să le așeze băieții. Membrii mas­culini ai distribuției împart două rafturi cu haine extrem de suprasolicitate, dintre ele ițindu‑se la intervale dese separatoare din carton cu numele personajelor. „Jucătorul 1“, „Jucătorul 2“, „Tipul din Armata Salvării“, „Sky Masterson“. Nu au grijă deloc când își atârnă costumele. Vinerea aceasta, după ore, înainte de începerea celui de‑al doilea și ultim weekend al spectacolului, Sarah o să muncească pe brânci la masa de călcat. Își strecoară un deget între ele și desparte masa șifonată de haine bărbătești între „Tipul din Armata Salvării“ și „Sky Masterson“. Acolo este o cămașă verde deschis, poate o culoare care în magazin s‑ar numi spuma mării. Eticheta: Armani. Pff, asta nu face parte din costumul lui Sky Masterson. Aproape râde de păcăleala jalnică a lui Manuel. Dar sigur că nimeni altcineva nu este atent la cămășile lui. Nimeni altcineva nu și‑a dat seama, ca ea, că el poartă cămășile astea numai la școală și că se schimbă la loc în cele ieftine, nasoale, de băiat sărac, înainte să plece acasă. În ciuda șifonării, materialul cămășii pare proaspăt spălat și apretat. Nu are dungă gri la guler, nici pete galbene la subsuori.

Sarah o scoate din rând. Bagă în priză fierul de călcat, răbdătoare, așteaptă să se încălzească, apoi netezește cămașa cu grijă, folosind chiar și forma pentru mânecă. După ce termină, o împăturește cu nasturii pe mijloc și cu mânecile dedesubt, așa cum a văzut cămășile bărbătești scoase de la curățătorie, după care o duce la cabina de costume și o ascunde pe un raft înalt, deasupra cutiilor cu articole de galanterie și cu nasturi, lucruri care nu sunt folosite deocamdată.

În timpul săptămânii și al weekendului, mai apar două cămăși de același gen și în același loc, iar ea face același lucru cu amândouă. Îl urmărește pe Manuel, ca să vadă dacă dă vreun semn de stânjeneală. Mereu arată oarecum stânjenit. Nu se uită niciodată în ochii ei, dacă se întâmplă să treacă unul pe lângă altul. Dușmănia dintre ei este un lucru convenit, care nu mai cere vreo recunoaștere. Joelle este costumiera lui, iar el și Joelle sunt acum prieteni, râd și glumesc tot timpul în spaniolă. Poate că Joelle știe adresa lui Manuel, dar Sarah nu se gândește să o întrebe, nu îi mai pasă unde locuiește Manuel și nu își aduce aminte de ce i‑a păsat. Nu are în minte vreun plan în privința cămășilor. Doar le fură, pentru că o înfurie, deși nu e sigură dacă din cauza lui Manuel sau a domnului Kingsley, sau a amândurora. Furia ei este intensă, dar obscură.

Ultima reprezentație, ca de obicei, este duminică la ora două după‑amiaza, ceea ce, ca întotdeauna, pare că scade din importanța evenimentului, dar trebuie să rămână timp pentru eliberarea scenei. După spectacol, rămân cu toții să strângă decorurile, indiferent de câte ore durează.

Mama lui Manuel reapare pentru ultima lui reprezentație, de data aceasta, fără tatăl lui. În schimb, este însoțită de o tânără suplă, serioasă, în pantaloni și o bluză conservatoare, poate de la T.J. Maxx sau alt magazin universal care vinde ținute ieftine de birou. Are o poșetă neagră cu o bretea foarte subțire. Seamănă cu Manuel, la fel ca el, este mai înaltă cu un cap decât mama; merge aproape de ea, uneori ținând‑o de braț. De data aceasta, mama pare mai relaxată, tânăra nu zâmbește, este alertă. Mama este cea care o conduce pe tânără, vizibil mândră, către rândul marcat cu locuri pentru VIP. Se așază, își apropie capetele, conversează doar una cu cealaltă în mijlocul zgomotului excepțional din sală, al tuturor salutărilor, și îmbrățișărilor, și familiilor care încearcă să găsească șase sau treisprezece locuri alăturate, este ultima reprezentație. Sarah iese din cabina de lumini, unde a stat cu Greg Veltin, homosexualul, se întoarce la cabina de costume, dar este prea mult haos acolo, toți membrii distribuției, costumați și machiați, gudurându‑se pe lângă domnul Freedman, costumierul, și dându‑i cadouri. Așteaptă până după începerea primului act; domnul Freedman privește din sală în seara asta. Apoi, cotrobăind prin abundența de gunoaie posibil folositoare din cabina de costume, găsește o pungă de cumpărături din plastic cu mânere și strecoară în ea cele trei cămăși călcate, una peste alta. Le așază orizontal, ca să nu se șifoneze. În seara aceasta, toți cară câte un pachet cu ceva, majoritatea cadouri pentru domnul Kingsley, ursuleți care zic „Mulțumesc!“ sau cutii cu ciocolată, deși domnul Kingsley a spus recent: „Am ordine foarte stricte de la Tim: GATA CU CIOCOLATA. Haideți să mulțumim fără calorii!“

Pe vremuri, ar fi umplut o cutie cu pain au chocolat la patiserie, pentru că, în ciuda ordinelor lui Tim, marea pasiune a domnului Kingsley pentru ciocolată este cunoscută. Ar fi legat cutia cu o panglică, ar fi plătit‑o din salariul ei, i‑ar fi cumpărat domnului Kingsley o felicitare de la Confetti! The Celebrate Store și s‑ar fi perpelit ce să‑i scrie.

De spectacolul ăsta, nu face nici un cadou. Nu crede că el o să observe.

Reprezentația se încheie, ovațiile se sting, membrii distribu­ției cu machiajul șters imperfect ies din cabine ca să fie îm­bră­țișați cu efuziune de familii și să se alinieze pentru poze. Bisuri spontane și fragmentare. „Dă‑mă‑n judecată, hai, dă‑mă‑n judecată, TE IUBEEEESC!“ Apoi, familiile se retrag fără tragere de inimă, membrii distribuției trebuie să revină pe scenă în zece minute ca să strângă totul, ar trebui să scape și de restul machiajului. Manuel stă de vorbă cu mama lui și cu femeia care probabil îi este soră, se întoarce în cabina băieților, de unde cămășile lui secrete noi‑nouțe dispar constant. Sarah, care așteaptă, ținând în mână punga, în galeria din fața ușilor principale ale clădirii, nefiind sigură unde au parcat mama și fiica, aproape le ratează și le zărește chiar când ies. Trebuie să fugă după ele ca să le prindă din urmă.

— Scuzați‑mă! strigă ea.

Dacă ar fi plănuit asta, poate ar fi aflat cum se spune în spa­niolă. Joelle ar fi putut s‑o ajute. Dar, evident, nu a plănuit asta.

— Scuzați‑mă! Astea sunt ale lui Manuel, să le ia acasă.

Femeile se întorc spre ea surprinse. Ea îndeasă punga în mâinile mamei, care este nevoită să o accepte.

— Ale lui Manuel? zice mama sceptic, aruncând o privire înăuntru.

— Sunt cadou de la domnul Kingsley pentru Manuel, zice Sarah foarte clar, deși în engleză.

Dar sora sigur vorbește engleză.

— Pentru că Manuel este iubitul lui, adaugă Sarah, întorcându‑se repede și plecând.

— Ce ai spus? întreabă tânăra aspru, dar Sarah a luat‑o la fugă pe hol și a dispărut.

— …și veți păstra instrucțiunile regizorale tot trimestrul de primăvară. Aveți întrebări? zice domnul Kingsley.

— Unde e Manuel? întreabă Colin.

Nu l‑au mai văzut pe Manuel de când au strâns decorurile după Guys and Dolls. Asta a fost înainte de Crăciun. A trecut o lună întreagă de atunci.

Sarah urmărește cu atenție chipul domnului Kingsley. Vinovăție ar vrea să detecteze pe el. Neliniște este tot ce se așteaptă să vadă. Nu găsește nici una dintre astea și nici altceva.

— Manuel are probleme de familie, răspunde calm domnul Kingsley. Să sperăm că se va întoarce curând la noi.

Dar nu se mai întoarce niciodată.

— Târfă! îi zice Joelle la ureche. N‑ai decât să‑ți faci rost de altă mașină.

— Și mi se pare inadecvat, extrem de inadecvat să fie ținuți copiii la școală douăsprezece, uneori paisprezece ore pe zi…

— Nu suntem copii, o întrerupe Sarah.

— Cu siguranță, rigorile programului nostru nu sunt potrivite pentru toată lumea, zice doamna Laytner, directoare onorifică, o persoană irelevantă cu perle.

Doamna Laytner participă la premiere purtând la corsaj un buchețel de flori proaspete, taie panglici pentru noile panouri de lumini, este citată în ziarul local când școala lor este inclusă în topul zece al școlilor. Din câte își amintește Sarah, nu a călcat niciodată pe holul teatrului.

— Cursurile preprofesionale pentru copiii de vârsta aceasta sunt un angajament major, dar noi credem că elevii noștri…

— Și metodele lui, metodele profesorului ăstuia, iarăși mi se par inadecvate.

— Poate neconvenționale. Domnul Kingsley este un om extraordinar, un profesor neconvențional, dar extraordinar; suntem incredibil de norocoși să‑l avem aici. Metodele lui sunt adaptate direct din cele inovatoare…

— Am înțeles că sunt metode concepute pentru adulți.

— Cred că, dacă sunteți îngrijorată din cauza metodelor lui, ar fi mult mai logic să stați de vorbă cu Jim…

— Nu! exclamă Sarah.

— E momentul să auzim și ce are Sarah de spus, este de acord doamna Laytner. Sarah, mama ta este îngrijorată că poate nu te simți confortabil cu programul nostru. Este adevărat? Te simți copleșită de ceva?

— Nu, răspunde Sarah.

— Crezi că modul de predare al domnului Kingsley este inadecvat pentru elevii de vârsta ta?

— Nu, răspunde Sarah.

— Sigur că ea o să spună că nu, obiectează mama ei.

— Nu de asta suntem aici? Să ne asigurăm că ei îi merge bine? Sarah, simți că muncești prea mult aici? Că e presiunea prea mare?

— Nu, răspunde ea.

— Te îngrijorează ceva, orice, în legătură cu școala acum?

— Nu, răspunde Sarah, care tot nu poate respira în trei timpi, tot nu poate dormi toată noaptea. Absolut deloc.

---

Susan Choi s-a născut în 1969 la South Bend, Indiana, tatăl său fiind de origine coreeană. A obținut licența în literatură la Yale University și un master la Cornell University. Primul ei roman, din 1998, The Foreign Student (Studentul străin, în pregătire la Humanitas Fiction) câștigă Asian-American Literary Award for Fiction și este finalist la Discover Great New Writers Award oferit de Barnes&Noble. În 2003 publică cel de-al doilea roman, American Woman, care ajunge finalist la Pulitzer Prize pentru literatură 2004. Cu cel de-al treilea roman, A Person of Interest (2009), Susan Choi câștigă PEN/W.G. Sebald Award, acesta fiind de asemenea finalist la PEN/ Faulkner Award, în anul publicării. În 2014 îi apare My Education, cu care câștigă Lambda Literary Award. Cel mai recent roman al său, Exercițiu de încredere (Trust Exercise; Humanitas Fiction 2021) e publicat în 2019 și câștigă National Book Award. Tot în 2019 apare și prima ei carte pentru copii, Camp Tiger. În 2020, împreună cu David Remnick, Choi editează o antologie de proză scurtă cu titlul Wonderful Town: New York Stories from the New Yorker. În prezent, predă scriere creativă la Yale University.