Acțiunea – incitantă, umorul – savuros, mult imprevizibil și un limbaj în care nu te-ai sfiit să spui lucrurilor pe nume sunt merite incontestabile ale acestei cărți („Copiii lui Marcel”, Polirom, 2020) despre care știm cu toții că a fost deja premiată. Te felicit la rândul meu și, firește, te întreb cum a apărut ideea ei, de la ce a pornit?

Mulțumesc frumos! Cartea nu a pornit ca o carte, ci ca o proză scurtă – o idee mică, rămasă nespusă până la urmă în cele peste cinci sute de pagini, dar care continuă să mă urmărească. Voiam să scriu o povestire despre iubirea nesfârșită dintre un tată și fiica lui. Urma să fie un text de la coadă la cap: fata a făcut o prostie, habar n-aveam ce, și îl cheamă pe taică-său să o recupereze de pe unde a ajuns ȘI EL VINE. Asta era toată ideea. M-am apucat să scriu și pe urmă m-am gândit: totuși, ce prostie a făcut fata?

„Problema cea mai mare, când îți vine o idee care o să-ți întoarcă viața cu susul în jos, este să o formulezi” – spune un personaj de-al tău în paginile romanului. Așadar, te întreb – dat fiind că vorbim despre o carte consistentă, de peste 500 de pagini, cât timp ți-a luat să o formulezi?

Nu am avut, din păcate sau din fericire, niciun plan. Nu m-am gândit nicio clipă că scriu ceva ce va fi publicat. Pe urmă, nu țin jurnal, nu am ținut niciodată. Socotesc așa: fetița mea avea doi ani când m-am așezat prima oară să scriu și unsprezece ani, când am trimis cartea Editurii Polirom.

Facem scăderea și rezultă nouă ani. Dar câți dintre ei au fost cu adevărat productivi? Nu știu.

A fost o carte scrisă inițial de mână? Cum și când ai lucrat la ea? În ce ritm?

Da, am scris toată cartea de mână. Manuscrisul e complet rufos, dar mi-e tare simpatic și nu m-am îndurat să îl arunc. Pe urmă, mă cunoșteam destul de bine ca să știu că, dacă mă apuc să transcriu și să trec la computer, îmi pierd impulsul.

Când am început, fetița mea era mică și adormea foarte, foarte greu. Mult după douăsprezece noaptea. La sfârșitul unei zile, mi se adunau toate emoțiile și oboselile cu putință. Ar fi trebuit să mă duc la culcare; uite că nu puteam.

Așa m-am apucat, într-o noapte, să scriu la masa din bucătărie. Ce bine m-am distrat! Noaptea următoare, am reluat snopul de foi și pixul. A devenit un ritual.

Au fost perioade frenetice, când strecuram câteva pagini și în timpul zilei. Cum sunt superstițioasă, mă apuca mai ales în preajma Revelionului. Alteori, luni de zile la rând, nu aveam nicio idee. Pe urmă se întâmpla ceva – citeam o știre, vedeam un om ciudat pe stradă – și o luam de la capăt. Când teancul de foi a devenit foarte gros, m-am gândit: trebuie să închei într-un fel și să-mi văd de viața mea. După cum vezi, marea bătălie a fost între literatură și viață, ca de obicei.

Ai rescris? Obișnuiești să recitești?

Să recitesc – să rescriu – la aceeași masă din bucătărie nu s-a dovedit o idee bună. Soțul meu, un om minunat, mi-a acordat (în ani diferiți) trei „burse” de creație: prima într-un apartament din București, a doua la țară, în Giurgiu, a treia la Sinaia. Fiecare a durat câte o săptămână.

Scoasă din mediul meu natural, am reușit să fac lucruri diferite, după decor. În București, m-am ocupat de partea polifonică a cărții. În Giurgiu, am regândit dialoguri și timpuri verbale. La Sinaia, într-un hotel aproape gol, am tăiat cam 15% din text.

De ce ai debutat cu un roman scris la persoana întâi? Ce presupune de fapt a scrie așa?

Am citit undeva că persoana întâi e o greșeală de începător. Cred, dimpotrivă, că trebuie să fii foarte sigur de ce vrei să spui, ca să-ți iasă.

Persoana întâi e o capcană îngrozitoare. Când naratorul e și personaj principal, trebuie să-ți asumi că nu a văzut/trăit/știe mare lucru despre ce s-a întâmplat în afara experienței sale directe. Că orice povestește, o face cu propriile limitări de înțelegere și prejudecăți. Că nu face volute stilistice și nici mari salturi temporale. Merită, cred eu, doar dacă e o persoană excepțională. Exemplu ar fi „Henderson, regele ploii” de Saul Bellow – dar Henderson e o caricatură, o ciudățenie patologică. Naratoarea mea e gălăgioasă, dominantă, agresivă, totuși normală. Mi-a fost foarte greu să o încap.

Pe de altă parte, persoana întâi e un povestitor căruia chiar îi pasă. Să descriu luna? Pot să descriu și luna, dar tocmai mă pregăteam să spun ce am pățit și, ce să vezi, n-am apucat să mă uit spre cer. E, într-un fel, liber la emoții, cu toate riscurile care decurg de aici. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă gândesc: contează mesajul, contează ce vreau să spun, vorba lui Orwell, mai dă-l încolo de stil! Și pe urmă citesc în Julian Barnes câți „romancieri de aeroport” dau vina pe Orwell și pe Dickens, ca să-și scuze sărăciile stilistice.

Concluzii n-am. Cred că, orice decizie ai lua când scrii o carte, e bună pentru tine și dă-i înainte!

Care a fost provocarea supremă a acestei cărți? Și cât de greu a fost să ții în mână atâtea personaje?

Mulțimea personajelor a fost exact provocarea supremă a cărții. Mi se trage de la John Cheever, unul dintre cei mai minunați scriitori pe care i-am citit, care spunea că „marea sarcină a unui scriitor american nu e să descrie îndoielile unei femei adulterine care privește pe fereastră cum plouă, ci să descrie patru sute de oameni care urmăresc o minge de baseball.” Mi se pare și acum o miză extraordinar de atrăgătoare.

Eu n-am avut patru sute ci, în total, vreo cincizeci de personaje. Pierdusem socoteala, la un moment dat – cum să n-o pierzi? Mi-am cumpărat de la librărie un panou de plută cu pioneze și l-am instalat în bucătărie. Mi-am căutat personajele, după numele mic. De exemplu: Matei – mi-au ieșit o mulțime de fotografii cu oameni pe care îi cheamă Matei – am ales un Matei – l-am printat, l-am pus pe panou. Tot așa pentru: Monica, Mihai, Gabriel, Eugenia, Andrei etc. Unii erau persoane publice și alții nu.

Important era să ne privim în ochi.

La un moment dat, trecuseră deja câțiva ani și fotografiile printate pe hârtie începeau să se curbeze, când m-am gândit să îi caut pe oamenii adevărați din spatele lor. Am constatat că: unii ajunseseră în pușcărie, cineva avea cancer, altcineva chiar murise. M-am speriat și am desființat panoul în aceeași zi.

De ce Buzăul? Îți mărturisesc – și cu siguranță mulți cititori o vor face – eu am căutat localitatea Sânceni pe hartă…

Buzăul e zona magică a României. Evident, nu există Sânceni, nici Meteoru, nici Pălăluci, dar există alte sate, mult mai încărcate de povești supranaturale, la care nici n-am îndrăznit să mă refer.

Am ales Buzăul: unu) fiindcă e un județ foarte, foarte frumos și doi) fiindcă are o anumită aură de paranormal pe care nu o am întâlnit-o în altă parte.

Cum arată documentarea pentru o astfel de carte? Ce ai citit în prealabil, pe unde ai fost?

Nu m-am documentat neapărat pentru această carte, dar mă interesau – mă interesează – o grămadă de subiecte și am cercetat: viața în comunități; agricultura; construcția de case ecologice etc.

Am vrut să am un consilier pe partea de agricultură și l-am găsit: un domn foarte spiritual, meditativ, blând, care vindea legume din curtea proprie, la un cot al drumului București-Giurgiu. A murit. Mi-am dat seama imediat că nu-l pot înlocui și am încheiat așa, fără consilier.

Cât din realitatea trăită de tine e în această carte? Este pregnantă ideea de comunitate, dar unde începe de fapt utopia?

Slavă Domnului, n-am trăit nimic din ce e în carte. N-am făcut parte din nicio comunitate. De fapt, ideea trăitului împreună m-a îngrozit întotdeauna.

La sfârșitul clasei a șasea am fost în prima tabără din viața mea, cu doamna de engleză, profesoara mea preferată. Ne-am cazat cu toții la o cabană. Într-o singură cameră, eram vreo patruzeci de fete – de a șasea, de a opta, de a doua, nu mai știu, cele mai mici cu mame, plus ceva profesoare – patruzeci de suflete! Eu aveam camera mea, acasă la Brăila. Experiența trăitului în comun, programarea mersului la chiuvetă, îmbrăcarea/dezbrăcarea la ore fixe m-au marcat pe viață.

Sigur că, ulterior, am avut prieteni dragi, cu care am petrecut vacanțe țicnite și am împărtășit tot felul de experiențe de cazare. Stăteai cât voiai să stai, îți luai un bilet de tren când te plictiseai. Personajele mele rămân la un loc și fiindcă n-au cum să plece. Sunt mai degrabă prizoniere în tabăra mea de la sfârșitul clasei a șasea, decât adulți cu voință proprie și bani de buzunar.

Ai știut de la început sfârșitul romanului? Sau s-a scris pe parcurs?

Prima frază a romanului, adică sfârșitul, s-a scris în prima zi. De multe ori, m-am gândit să schimb totul, dar era singurul parcurs natural al unei asemenea povești.

Cine a fost primul cititor al cărții tale?

Până să trimit cartea la concurs la Polirom, singurul ei cititor a fost soțul meu. Tot el a avut pe parcursul scrierii niște idei foarte bune, de care am ținut seamă. E mult mai potrivit decât mine să vadă lucrurile în ansamblu și asta m-a ajutat extraordinar.

E greu sau e ușor să scrii? Ce dai din tine? Și ce primești – sau, mai ales – ce aștepți să primești înapoi ca scriitor?

Eu am scris de plăcere pură, fără să aștept nimic în schimb. Dacă m-aș fi gândit la publicare, aș fi fost mai atentă la impresia artistică – mă tem că m-a durut în cot. Ce să primesc? De la cine? Nu mă așteptam să primesc nimic.

A venit carantina din martie 2020 și am suportat-o destoinic, dar cu mare greutate. Eram obișnuită să merg pe jos, multe ore pe zi, și să mă întâlnesc cu mulți oameni: lucrurile astea au dispărut. Toată interacțiunea cu lumea exterioară s-a transferat online și era destul de tristă. Mi-am făcut un program – urmăream zilnic spectacolul gratuit de la Metropolitan Opera din New York, de exemplu – dar simțeam nevoia să fac și eu ceva.

Așa s-a întâmplat de am trimis „Copiii lui Marcel”, cartea asta foarte ciudată, la concursul Editurii Polirom. Nu mă așteptam deloc să câștig, dar speram un singur lucru: să scap de ea. Să termin cu documentarea nesfârșită pe teme incredibile.

Cum scrii? – ai tabuuri, ai preferințe?

Ca Shakespeare însuși, scriu cel mai bine dacă am un deadline. Îmi mai trebuie: hârtie, pix, cafea, două-trei cuvinte cu care să încep.

Totul se întâmplă noaptea, bineînțeles.

Fără ce anume nu poți scrie?

Nu pot scrie dacă știu că nu mi-am rezolvat lucrurile la serviciu, dacă trebuia să fac ceva în casă și nu am făcut etc. Am un mare sentiment al datoriei.

Și mai am două întrebări – ai un dinozaur galben? Dar green fingers ai?

Ce mă bucur că ai remarcat dinozaurul galben! Nu, el nu a existat niciodată în viața mea.

Am avut însă multe experiențe, pe la sfârșitul anilor 1990, când îmi căutam serviciu și intram în tot felul de birouri high-tech. Îmi amintesc de o redacție, de mult dispărută, plină de computere iMac albastre și verzi și roșii și portocalii și mov, unde am găsit un job de traducătoare. Exista obsesia asta a eficienței; să te porți ca un om de afaceri adevărat, să te îmbraci cum trebuie, să ai gesturile adecvate. Era caraghios, un pic. Angajații erau avertizați să nu aibă obiecte personale vizibile, poze de familie etc. Tot ce îndrăzneau să pună pe biroul la care lucrau câte 8-9-10 ore zilnic era câte o jucărie din asta – un muțunache primit de la colegi, un ghiveci miniatural – ceva mai mic decât palma, singura lor legătură cu lumea de afară.

Am lucrat șase ani într-o editură în care nu aveam, pe birou, nici măcar o cană a mea. Beam din pahare de unică folosință, scriam cu pixuri de unică folosință. Într-o bună zi, mi-am cumpărat o cană din piață – mi-o amintesc, era albă cu dungi galbene – și, în mai puțin de o săptămână, mi-am pierdut serviciul. Probabil fără legătură.

Cât despre green fingers, nu știu dacă am, dar cresc o mulțime de plante. Îmi plac la nebunie filodendronii (am doi), ficușii Benjamin (tot doi), ferigile și Zamioculcas, orhideele, iederele, mușcatele, suculentele… Planta perfectă de făcut cadou: gardenia. Cea mai iubită din tot balconul: o Schefflera uriașă, pe care am cumpărat-o când ea era mică de tot, iar eu eram studentă.

În fiecare an, trăiesc aceeași mirare. Două plante identice, una lângă alta, în fix aceleași condiții de iluminare, udare, fertilizare etc., o duc diferit. Una trăiește și crește, cealaltă moare. Cred că de aici s-a născut toată povestea cu „Copiii lui Marcel”, de fapt.