„L-am cunoscut întîmplător (o întîmplare fericită) pe Cezar Amariei. Habar n-aveam că am în față un scriitor matur, cu o experiență solidă de scris – publicase deja un roman, dar, așa cum se întîmplă, din păcate, cu scriitorii din provincie, debutul lui a trecut aproape neobservat. Cezar venise să învețe ceva nou despre «scris». În scurt timp mi-am dat seama că nu prea am ce să îl învăț. Poate lucruri simple și observații minore. Avea o precizie în compoziție, idei interesante, spirit de observație ascuțit, puncte de vedere originale – toate astea sînt însă doar premisele – și avea, esențial, un stil al lui, o frază bine articulată. Acolo am devenit atent. Pentru Cezar, a spune o poveste e o încîntare, o provocare și o aventură a gîndirii. Iar această încîntare se transmite rapid și temeinic cititorului.

Cum face asta? Simplu, aș fi tentat să spun, dacă nu aș ști cît efort implică simplitatea. Cezar Amariei își construiește orice poveste privind-o din toate părțile, cunoscîndu-i toate cotloanele, cîntărește pînă și laptele supt de la mamă de fiecare personaj, fotografiază cu precizie fiecare colț de stradă, asamblează din piese de lego decorul acțiunii. Știe perfect ce urmează să spună. De aceea, ca un profesionist, apasă pe cuvintele care sună adecvat, firesc, natural – dar care au o forță miraculoasă de impact. Fiecare povestire din volum are un punct din care încetează să fie o simplă relatare. În capul cititorului se face lumină brusc cînd înțelegerea și sensul evenimentelor se coagulează la un colț de frază. Brusc, textul devine și al cititorului, personajele i se așază în brațe, iar autorul, ascuns între rînduri, își freacă mîinile, mulțumit.” (Florin Iaru)

Fragment

— Pot să încep?

— Începe!

Tuşeşte uşor. Înghite în sec. Îşi drege glasul şi mângâie hârtia cu arătătorul. Ridică fruntea.

— Deci:

„Cum am petrecut vacanţa de vară

Vacanţa de vară am fost mai întâi la bunici. La bunici e foarte frumos. Au un viţeluş pe nume Georgel. Georgel a fost foarte blând cu mine. Avea botul umed şi blana moale. Mergeam des cu el să pască iarbă. Îi plăcea mai ales iarba înflorată. Şi mie îmi plăcea că stăteam şi culegeam flori. Mângâiam iarba şi dădeam de flori. Erau foarte parfumate. Făceam bucheţele mici pentru bunica. Ea mă lăuda şi îmi dădea bomboane. Apoi ajutam în gospodărie. Cel mai mult măturam prin curte. O dată am dat de mâncare şi la găini. Şi bunicul mă lăuda şi îmi dădea bomboane şi ciocolată. Am mâncat ciocolată pe săturate. Puţin prea multă, crede bunicul. Avea gustul bun. În restul timpului citeam. Am citit multe cărţi frumoase despre copilărie. Mi-a plăcut că aveau şi cărţi pentru mine. Ce frumos a fost la bunici!

Am uitat să zic de păsări. Păsările ciripeau frumos la bunici.

Apoi mama şi tata m-au luat la mare. Am mers cu trenul destul de mult şi de obositor. Marea era foarte înspumată şi nisipul umed. În nisipul umed…“.

— Vă minciuneşte, doamna!

— Florine, stai cuminte.

— Stau, dar nu-i adevărat.

— Nu e nisipul umed?

— Ba da, dar el…

— Atunci lasă-l să spună. Tu citeşti când e rândul tău.

— Citesc, dar el…

— Stai cuminte sau te dau afară. Vorbeşti când e rândul tău. Ionuţ, spune mai departe.

— Mai departe?!

— Da, erai la nisipul umed.

Îşi drege glasul. Mângâie uşor hârtia.

— Nisipul umed, nisipul umed… Aşa, aici.

„În nisipul umed sunt multe scoici. Sunt şi scoici mai mari, şi scoici mai mici. M-am jucat foarte mult cu ele pe plajă. Am stat şi la soare, dar şi în valurile înspumate. Am mâncat foarte multă ciocolată, pe săturate. Ce frumos a fost la mare!

Apoi m-am întors la centru şi am…“

Bătaie scurtă în uşă. Intră secretara.

— Ce-i?

— M-a trimis directoarea după Talaşman.

— Acum, în timpul orei?

— Da. Au venit doi să-l vadă. Tocmai de la Timişoara.

— De la Timişoara, pentru Talaşman?

— Da.

Întreabă încet:

— Ştiu ce-i cu el?

— Probabil. Dar dacă au venit înseamnă că sunt hotărâţi.

— Tocmai de la Timişoara… Cum arată?

— Adică?

— Cum sunt?

— Nu ştiu, au intrat direct în cabinet, la directoare. Dar dacă vor să-l vadă… Oameni normali, probabil, ce treabă am eu?

— Bine atunci. Ionuţ, fii puţin atent.

Băiatul întoarce capul spre învăţătoare.

— Au venit doi domni să te vadă. Mă rog, un domn şi o doamnă. Te bucuri, Ionuţ?

— Da, doamna, mă bucur foarte tare.

— Să le vorbeşti frumos, da? Spui „săru’ mâna“ când intri. Da? Cum te-am învăţat.

— Spun, doamna.

Secretara se apropie de el.

— Aici sunt.

Băiatul face un pas în lateralul băncii. Secretara îi netezeşte părul şi-i aranjează cămaşa.

— Aşa. Uite ce băiat frumos. Dă-mi mâna.

Pornesc încet spre ieşire, printre bănci. În trecere, Ionuţ le atinge cu vârful degetelor. E linişte. Se aud doar paşii lui, nesiguri, pe podea. După ultimul rând se întoarce.

— Doamna, doamna!

— Da, Ionuţ.

— Şi compunerea? N-am terminat-o de citit.

— Lasă compunerea, Ionuţ. Poate ai noroc şi nu trebuie să o mai termini.

---

Cezar Amariei (n. 1973, Ștefănești, Botoșani) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Dunărea de Jos” din Galați și este jurnalist. A publicat în Adevărul, Gîndul, Puterea, a colaborat cu agenția de presă Mediafax și PRO TV. A debutat la 16 ani cu două schițe satirice în Moftul gălățean și cu o povestire umoristică în revista Papagalul.

A revenit la ficțiune abia în 2018, an cînd a început să urmeze cursuri de scriere creativă cu Marin Mălaicu-Hondrari (organizate de Revista de Povestiri), apoi cu Florin Iaru. A debutat în 2018 cu romanul Zilele noastre mărunte (Polirom), finalist la Festival du premier roman de Chambéry. Este membru al cenaclului gălățean „Noduri și semne”.