Cinematografia, prin definiție o artă pentru mase, a ocupat un rol important în mașinăria propagandistică a regimului comunist din România. Sesizîndu-i potențialul de armă ideologică, Nicolae Ceaușescu a transformat-o într-o adevărată industrie pusă în slujba politicului, cu o producție axată pe două direcții prioritare: filmul istoric – care conectează regimul la un trecut legitimator și care, în timp, va contribui tot mai mult la cultul personalității Conducătorului – și filmul de actualitate. În această concepție, superproducțiilor „epopeii naționale cinematografice”, precum Dacii, Columna, Mihai Viteazul sau Mircea, li s-au adăugat filmele ancorate în „realitatea socialistă”, menite să oglindească transformările din societate dintr-o perspectivă oficială. Chiar dacă cinematografia din Republica Socialistă România a fost una strict controlată de partidul-stat, avînd ca scop principal sprijinirea regimului, au existat totuși cineaști care au reacționat la presiunea politicului. Unii au adoptat o strategie de rezistență pasivă, alții și-au apărat concepția artistică fără a ezita să intre în conflict cu sistemul. Deși supravegheați de Securitate, cenzurați și, în unele cazuri, interziși, aceștia au reușit să realizeze filme care au demascat ipocrizia și minciuna societății ceaușiste.

Fragment din capitolul „Cineaştii în atenţia Securităţii”

În efortul de a‑şi subordona corpul cineaştilor, regimul s‑a confruntat cu opoziţia unor regizori care au refuzat soluţia comodă a compromisului estetic, au eludat barierele ideologicului şi au realizat filme care prin conţinutul lor demască ipocrizia şi minciuna societăţii ceauşiste. Creaţia lor i‑a adus în atenţia principalei instituţii represive a regimului. Prin obiectivul Securităţii se poate desluşi o lume în care sunt prinşi deopotrivă turnători şi turnaţi, într‑un malaxor infernal al delaţiunii reciproce.

Contrar percepţiei generalizate în comunism, nu toate categoriile sociale au fost la fel de supravegheate de poliţia politică. Printre cei „privilegiaţi” se numără artiştii, din rândurile cărora o categorie aparte este cea a cineaştilor. Dosarele aflate în gestiunea CNSAS aduc elemente noi în raportul stabilit între putere şi cineaşti. Referatele şi notele informative oferă consideraţii estetice surprinzătoare, care îl transformă pe ofiţerul de Securitate într‑un adevărat critic de film. […]

Importanţa deosebită a cinematografiei pentru aparatul de Securitate se traduce prin modul complex în care se manifestă supravegherea sa şi a domeniilor sale conexe. La începutul anului 1975, Direcţia I a Securităţii, care se ocupa de culegerea informaţiilor interne, emite un plan de măsuri pentru intensificarea muncii informative în problema cinematografiei, măsuri ce se împart în trei sectoare de activitate: creaţia cinematografică, producţia de film şi difuzarea filmelor. Elementele umane vizate sunt cineaştii (scenariştii, regizorii, operatorii, interpreţii, compozitorii, pictorii de film sau scenografii, cascadorii), personalul de îndrumare şi control, aparatul administrativ‑funcţionăresc, la care se adaugă personalul de difuzare, exploatare şi arhivare a filmelor. Ofiţerii de Securitate cu răspunderi în problema cinematografiei trebuie să desfăşoare munca informativ‑operativă ţinând seama de stufoasa structură organizatorică a acestui domeniu: ACIN, Direcţia pentru Literatură şi Scenarii din CCES, Centrala Româniafilm (casele de filme, Studiourile „Bucureşti”, „Sahia”, Animafilm, Întreprinderea Cinematografică a Municipiului Bucureşti), reţeaua de difuzare – întreprinderile judeţene şi cinematografele, ANF, revista Cinema, critica de film şi mişcarea amatorilor de club.

Bogdan Jitea (n. 1982) este doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti (2012). Specialist în istoria cinematografiei, propaganda vizuală în regimurile totalitare şi politicile culturale ceauşiste. A fost cercetător în cadrul Arhivei Naţionale de Filme, unde a gestionat proiectul realizării Filmografiei filmului documentar vechi (1897‑1948), pentru care a publicat volumul Catalogul filmului documentar românesc, 1897‑1929 (Paradis, 2017). Autor a numeroase studii şi articole de specialitate şi de popularizare privind cinematografia comunistă şi realizator al filmului documentar Epopeea Naţională Cinematografică (2011). Printre ultimele studii publicate: „Debutul «epopeii naţionale cinematografice»: Realizarea filmului Tudor (1963)”, SMIC, vol. XVII, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, 2018;„Avatarurile cinematografiei de tranziţie. Studiu de caz R.A. CINEROM”, în Andrei Gorzo, Gabriela Filippi (coord.), Filmul tranziţiei. Contribuţii la interpretarea cinemaului românesc „nouăzecist”, Tact, Cluj‑Napoca, 2017.