Republica Populară Română, cu granițele temporale situate între momentul abdicării forțate a Regelui Mihai I și moartea liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, este cadrul în care Costi Condurat, un tînăr cu un bagaj impresionant de lecturi și o memorie remarcabilă, ajunge să se maturizeze. El reprezintă un punct de legătură între generația care regretă România veche, cu sens, acum dispărută, și noul „Repere”, care lucrează la construirea socialismului și se asigură că toți dușmanii poporului sînt înlăturați. Diversele personaje cu care interacționează băiatul – un unchi întors din prizonierat după 16 ani, un altul ce se ascunde pentru că a fost pilot în Aviația Regală, un tată arestat preventiv pentru faptele fraților săi, o iubită care e fiica directorului adjunct al Secției Speciale, un proaspăt „absolvent” de Aiud – și toate relațiile ce se ramifică pornind de la aceste personaje îl ajută pe Costi – și totodată pe cititor – să descopere și să înțeleagă dedesubturile istoriei dincolo de informațiile din manualele aprobate de Partid.

Fragment

Petru Condurat era cu totul tulburat, uimit şi năucit de ce văzuse în locuinţele unde fusese trimis să repare maşini de cusut Singer autentice. Nevestele tovarăşilor din conducere nu ştiau altceva decât ce ştiuseră şi înainte. Iar unele fuseseră cusătorese ori în vreun atelier, ori la fabrica de pe malul Bistriţei, acum îi spunea Confecţia, ori lucrând acasă pentru vecinele din cartier care, măcar de Paşti, voiau să‑şi facă „de comandă“ o fustă, o bluză, o rochie, de obicei folosind materialul dintr‑una veche.

Femeile acestea îşi schimbaseră cu totul viaţa, dar unele dintre ele, nu puţine, nu se putuseră despărţi de maşina de cusut. De ea era legat chiar sensul vieţii lor, ceea ce le dădea un respect faţă de sine. Datorită maşinii de cusut nu erau doar soţiile unor inşi pe care de cele mai multe ori nu‑i respectau, nu‑i înţelegeau şi uneori nici nu‑i luau în seamă. Ei fuseseră ca ele, nişte sărăntoci, nişte mahalagii, nişte beţivi, măcar în ziua de leafă se îmbătau „cu băieţii“ şi veneau acasă puşi pe harţă. Acum, prin mijlocirea unor forţe şi a unor întâmplări din care nu pricepeau nimic, aceiaşi soţi deveniseră peste noapte importanţi, cu şofer, cu ordonanţă, cu bani în buzunare şi totul la dispoziţie. Din casele în care se mutaseră, nimic nu le aparţinea. Totul era de la Gospodăria de Partid, un fel de bazar de unde se aducea la cerere orice, de la prosopul din baie la dulapul de haine, gata garnisit. Maşina de cusut era singurul lucru care le aparţinea şi de ea se lega ieşirea din cea mai mare spaimă a lor, cea care le făcea să se apuce de băut sau să se încurce cu şoferul ori ordonanţa soţului lor din ce în ce mai obosit, mai cenuşiu la faţă şi mai gras. O grăsime nesănătoasă, ca osânza porcului, moale, care se aduna pe burtă şi pe ceafă. Nu mai erau buni în pat, dar nu‑şi dădeau seama de asta. Spaima acestor femei era că se vor trezi într‑o zi, visul se va face ţăndări şi ele vor fi nevoite să se întoarcă de unde au plecat. De aceea maşina de cusut era importantă, de aceea îl chemau pe Petru Condurat să‑i facă o revizie, să vadă ele, cu ochii lor, că e în funcţiune. Că va funcţiona, la nevoie. Petru Condurat ştia că se joacă cu focul. Cu cât ştia mai multe, cu atât era mai aproape de flacără. Aproape că nu vorbea când mergea la comenzi. Dar asta nu însemna că avea urechile astupate. Nu era de crezut, însă uneori era chemat deşi maşina de cusut era în bună stare de funcţionare. Din câteva amănunte, de exemplu, în ac era tras acelaşi fir de aţă pe care el îl înnodase ca să nu iasă, la verificarea anterioară, croitoreasa s‑ar fi chinuit mult să‑l vâre la loc, îşi dădea seama că maşina nu era folosită. Nu comenta. O ştergea de praf, îi scotea volantul, potrivea cureaua de transmisie, fleacuri care făceau impresie. În vreme ce meşterea arunca o privire prin odaie, era limpede că femeia se plictisea.

Eugen URICARU s-a născut în 1946 la Buhuși. Debutează în revista Ateneu, în 1965. Fondează în 1968, împreună cu Marian Papahagi, revista Echinox. Între 1971 și 1989 este redactor la revista Steaua. Din 1990 este redactor-șef adjunct la Luceafărul (seria Laurențiu Ulici) și consilier cultural în MAE la Atena și Roma. Din 1995 este secretar, apoi vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar între 2001 și 2005 președintele acesteia. În prezent este președintele COPYRO. A fondat revista de studii Punctul Critic. În 2002 a înființat Festivalul Internațional „Zile și nopți de literatură”, Neptun. Este autorul a 19 volume de proză, printre care Supunerea (2006), Cît ar cîntări un înger (2008), Plan de rezervă (2011), Beniamin (2014), apărute la Editura Cartea Românească, și Permafrost (2017) și Grădina Paradisului (2020), apărute la Editura Polirom. A scris două scenarii de film (Rug și flacără – Marele Premiu la Santarém; Stare de fapt – Marele Premiu la San Marino). A tradus din Italo Calvino, Curzio Malaparte, Aleksandr Soljenițîn. A primit de două ori Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor și de două ori Premiul pentru roman „Ion Creangă” al Academiei Române. Laureat al Premiului Național pentru proză „Ion Creangă”. Romanele sale au fost traduse în Franța, Germania, Ungaria, Serbia, Macedonia, China, Vietnam, Italia, Rusia.