În contextul acestui volum – care deja este la a doua ediție – Valeriu Gherghel nu iese cu nimic din morfologia stilului eseistic: oferă soluții argumentat (dar nu le impune și nici nu le dogmatizează),  problematizează, speculează și lasă libertatea cititorului de a-și contura propriile păreri referitoare la subiectele pe care le alege. Dată fiind situarea întregului la granița dintre literatură, ficțiune, beletristică și erudiție, autorului nu-i rămâne decât să identifice o cale unică de a-l prezenta, prin urmare optează pentru  un elegant „dans hermeneutic” printre cărți – aducând în discuție permanent perspectiva cititorului postmodern. Prin urmare, cartea este, în esența sa, o pledoarie pentru actul lecturii, dar una controlată, cu o doză mai pronunțată de subiectivism în ultima parte.

Autorul pornește de la premisa că în trecut – în Antichitatea târzie și în Evul Mediu – lectura era o ceremonie colectivă, un ritual solemn sub auspicii divine, iar în epoca modernă capătă valențe profane. Chestiunea asupra căreia insistă ține de absența transcendenței în modernitate, iar întrebările la care se caută un răspuns  – Cum se citește? Unde? Când anume? Cine citește? Cum lectura se transformă în cunoaștere? Există o utilitate a lecturii? –  se nuanțează în funcție de epocă și de felul cărții. Totodată, ca instrument de lucru în metodologia expunerii, autorul identifică mai multe categorii în care se înscrie actul lecturii (cititul profesionist, de plăcere, tipologiile cititorului, raportul dintre sacru și profan, tabuuri, cutume, ritualuri, obsesii etc.), dar și o serie de consecințe care decurg firesc din desacralizarea actului lecturii (clasificările, autobiografiile).

Intriga de la care se construiește subiectul cărții  pleacă de la rabbi Akiba, care interzice ca versetele din Cântarea Cântărilor (suspecte de prea multă senzualitate) să fie citite în particular, acestea cuvenindu-se să fie citite doar sub strica supraveghere, în cadrul colectivităților. Folosindu-se de acest aspect ca intrigă și idee propulsoare a exegezei (demonstrației) sale de pe parcursul paginilor, Valeriu Gherghel operează din acest moment cu o distincție clară: cartea impregnată de sacru și desacralizarea cărții, chestiune care va avea ca repercusiune în timp o situație invers proporțională: lectura întrece ca prestigiu cartea, evenimentul ia locul cărții iar actul lecturii devine mai important decât obiectul care îl prilejuiește.

Este bine-cunoscut faptul că Biblia – redactată cândva (și) într-un scop didactic spre a fi cunoscută de toți – consemnează o promisiune, o alianță, reminiscența unei trădări, un cod de comportament, reguli hermeneutice, imprecații profetice, discursuri despre iubire, un tratat enciclopedic, o eshatologie, o sumă a cunoașterii, o întâlnire dintre făptura finită și creatorul ei întrupat, o lingvistică, o geografie a cerurilor, un imens arbore genealogic etc. Întreaga știință se cuprinde în paginile ei, iar pentru medieval, lectura ei constituie o ocupație eternă. În timp, apare și reacția (firește, putem specula contra-factual și nu poate nimeni infirma sau confirma: să fi fost oare doar rabbi Akiba singurul „vinovat” de acest aspect, sau îl putem considera doar un „pretext” demonstrativ pentru un fenomen care s-ar fi petrecut oricum date fiind condițiile istorice?), reprezentată de apariția noului tip de lector, de cititor.  Petrușka – un personaj din Suflete moarte de Gogol – nu mai trăiește timorarea medievalului în fața Bibliei, ba dimpotrivă, o citește fără inhibiții, se instalează în temporalitatea lui proprie, ba chiar are în fața acestei cărți o atitudine raționalistă. Începe să simtă plăcerea textului și nu se mai teme de el iar odată cu această atitudine, lectura devine o ceremonie profană, golită de sensul religios. El reprezintă cititorul de tip nou, întrucât nu îl atrage neapărat cartea, obiectul lecturii, cât mai degrabă cititul sau procesul lecturii. De altfel, el nu se singularizează în acest act de „desacralizare a lecturii” – există și un antecesor al lui Petrușka, pe nume Samuel Pepys, autor al unui jurnal, care este un cititor avid. Pepys citește orice – poeme, teatru, scrieri religioase, tratate științifice, reverii erotice, citește oriunde – la birou, pe stradă, în ambarcațiuni, citește oricum – cu voce tare, în gând și mai ales oricând – dimineața, la prânz, seara. El demontează toate tabuurile trecute referitoare la modalitățile lecturii și, mai ales, la atitudinea în fața cărții. În plus, nu discriminează între cărți și nu are o carte preferată. Concluzie: la ambii cititori este prezentă dorința de a se instrui, ei nu mai au nevoie de instrucțiunile exegeților, lectura nu mai presupune o obligativitate, ci o alegere conștientă, din pură plăcere. Ei reprezintă „paradigma cititorului dezinhibat, care alege să nu aleagă.”. Medievalul resimțea tirania cărții, întrucât ea nu putea fi interpretată decât de câțiva specialiști.

Există și o serie de certitudini – referitoare la carte și actul lecturii – asupra cărora stăruie autorul: lectura se schimbă pentru că lumea în sine se schimbă și noi odată cu ea, iar modul nostru de a privi textul este mereu altul. În concluzie: singura care rămâne aceeași cel puțin în litera ei este cartea, căreia acesta îi acordă în continuare o însemnătate sacră, în pofida faptul că uneori contemporanii vin către ea cu o atitudine profană. În fond – conchide autorul – ce ar fi lectura în mod esențial dacă nu în primul rând o modalitate de evadare? – Când citești, lumea devine aproape suportabilă. Istoria ceremonialului lecturii propusă de autor este un decupaj personal – oarecum în cheie postmodernă – printre cărți și idei, o pendulare între trecut și prezent și nu în ultimul rând un jurnal (de sau prin lectură). Este, în fond, o invitație de a descoperi (chiar și pe cont propriu, autointerogîndu-te pe parcurs) atitudinile în fața cărții, pentru că a citi nu este decât o căutare a propriului eu.

Valeriu Gherghel, Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfântul Augustin la Samuel Pepys, Editura Polirom, 2019, 328 p.

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista România literară, nr.3/2020.