„Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune”, de Isabel Allende (fragment)
Isabel Allende: 25 de cărți publicate, traduceri în peste 40 de limbi; peste 74 de milioane de exemplare vândute; 15 doctorate onorifice; peste 60 de premii în peste 15 țări; 3 filme de succes și un serial realizate după romanele sale. În 2018 a primit, în cadrul National Book Awards, Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție.
Fragment
(Fragment în avanpremieră din nou volum scris de îndrăgita scriitoare Isabel Allende. Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune. Volumul va fi disponibil în librăriile din România începând cu 5 noiembrie 2020.)
Mai mult decât postura şi tăieţeii, cum recomanda Sophia Loren, secretul meu pentru o viaţă completă şi o bătrâneţe fericită este să o imit pe prietena mea Olga Murray. Imaginaţi-vă o tinerică de nouăzeci şi patru de anişori, fără ochelari, aparat acustic sau baston, îmbrăcată în culori scandaloase şi încălţată în tenişi, care conduce şi acum (dar numai înainte şi fără a schimba banda). Doamna mărunţică, energică şi pătimaşă are un scop care îi ghidează viaţa, îi umple zilele şi o menţine tânără.
Povestea ei e fascinantă, dar o spun pe scurt; dacă vreţi să aflaţi mai multe, căutaţi-o pe internet, vă asigur că merită. Olga a rămas văduvă la şaizeci şi ceva de ani şi s-a dus să facă trekking în munţii Nepalului. Acolo a căzut şi şi-a rupt o gleznă. Şerpaşul a cărat-o în spate într-un soi de coş până la primul sat, care era foarte sărac şi izolat. Acolo, în timp ce aştepta o maşină care s-o ducă în oraş, a asistat la un fel de festival. Sătenii făceau de mâncare şi se îmbrăcau în ce aveau mai bun, se auzea muzică şi se dansa. Curând au sosit autobuzele din oraş cu agenţi care veneau să cumpere fetiţe între şase şi opt ani. Părinţii le vindeau pentru că nu aveau cum le hrăni.
Agenţii plăteau un preţ echivalent cu cel a două capre sau un purcel şi luau fetele promiţând părinţilor că vor fi plasate în familii bune, vor merge la şcoală şi vor avea mâncare din belşug. Dar de fapt erau vândute pe post de kamlaris, o formă de servitute similară sclaviei. Aceste kamlaris urmau să muncească fără pauză, să doarmă pe jos şi să mănânce resturile rămase de la stăpâni, să fie lipsite de educaţie, maltratate şi să nu aibă acces la educaţie şi sănătate. Iar acestea erau cele norocoase: celelalte erau vândute bordelurilor.
Olga şi-a dat seama că degeaba şi-ar fi dat toţi banii pe care îi avea la ea ca să cumpere câteva fetiţe: dacă le reda familiilor lor, acestea le-ar fi revândut cu prima ocazie. Dar ceva ca să le ajute trebuia să facă, şi asta a devenit misiunea vieţii sale. Fetele salvate trebuiau protejate timp de mai mulţi ani, până deveneau independente. Întoarsă în California, a înfiinţat o organizaţie de caritate, Nepal Youth Foundation (www.nepalyouthfoundation.org), care oferea protecţie, educaţie şi servicii de sănătate fetelor exploatate. A salvat astfel aproximativ cincisprezece mii de fete de sclavia domestică şi a reuşit să schimbe chiar şi cultura acelei ţări: guvernul Nepalului a declarat practica kamlari ilegală.
Mai are şi alte programe la fel de spectaculoase: cămine care primesc copii orfani sau abandonaţi, şcoli şi clinici de nutriţie pe lângă o serie de spitale, unde mamele cu venituri scăzute sunt instruite să-şi folosească mai judicios resursele. Am văzut fotografii „înainte şi după“. Un copilaş numai piele şi os, care nici să meargă nu putea, după o lună bate mingea.
Fundaţia Olgăi a ridicat un sat-model la marginea oraşului Katmandu, cu şcoli, ateliere şi case pentru copiii în situaţie de risc. Se numeşte Olgapuri, oaza Olgăi, şi ar merita să-l vedeţi. Este locul cel mai vesel de pe planetă! Minunata femeie e adorată de mii de copii nepalezi, şi nu exagerez deloc. De fiecare dată e aşteptată pe aeroportul din Katmandu de o mulţime de copii şi tineri cu baloane şi ghirlande pentru „mama“ lor.
La vârsta ei înaintată Olga e atât de sănătoasă şi de energică, încât face de două ori pe an drumul între Nepal şi California (şaisprezece ore de zbor, plus tot atâtea cu legăturile şi aşteptările pe aeroporturi) şi munceşte fără preget pentru a-şi finanţa şi superviza proiectele. Ochii ei albaştri strălucesc de bucurie când vorbeşte despre „copiii ei“. E mereu zâmbitoare, mereu mulţumită, nu se plânge şi nu dă vina pe alţii, iradiază bunătate şi gratitudine. Olga Murray este eroina mea. Când o să fiu mare, vreau să fiu ca ea.
Isabel Allende plonjează în adâncurile memoriei și ne oferă o carte emoționantă, îmbibată de umorul său caracteristic, despre relația cu feminismul și condiția de femeie, o pledoarie pentru viața care trebuie trăită, simțită și savurată cu deplină intensitate. Ne invită s-o însoțim într-o călătorie personală în care, cu harul ei de povestitoare, revizitează episoadele ce o leagă de feminism din copilărie până astăzi. Ne face cunoscute portretele unor femei far din existența sa, ne vorbește despre scriitoare și activiste, laudă creația unor tinere artiste care exprimă revolta generației lor și se înclină în fața atâtor anonime care, cunoscând suferința produsă de violență, s-au ridicat și, cu demnitate și curaj, au mers mai departe. Ele sunt cele care au inspirat-o și au însoțit-o pe întregul parcurs al vieții, sunt femeile sufletului ei. Toate acestea fără să piardă nici o fărâmă din inconfundabila sa bucurie de a trăi și amintindu-ne că, dincolo de vârstă, există întotdeauna o vreme pentru dragoste.
„Isabel Allende, acest izvor nesecat de joie de vivre, ne-a scris încă o carte dezarmant de frumoasă și de sinceră, numită Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune. Fiindcă așa este ea, Isabel cea care se scrie, Isabel cea care ne scrie.
Isabel, cea care însetează după libertate, dar nu doar pentru sine, ci pentru toate femeile acestei lumi. Căci dependența și docilitatea împuținează, țin femeile în chingile limitării forței minții, sensibilității și creativității, a putinței lor de a exista autentic în lume. Le țin temătoare, undeva la marginea istoriei. Însă dacă își rup împreună chingile dependenței, «ele vor schimba natura puterii, în loc ca puterea să schimbe natura lor».
Isabel, cea care alină și dă speranță, știe cât de crunt de departe de libertate sunt cele și cei care trăiesc traume greu de imaginat. Și atunci împarte roadele marelui ei succes cu fetițe din India, cu femei din Nepal, cu refugiații din dictaturi și războaie.
Isabel, cea care iubește, crede că dragostea, la 78 de ani, nu este cu nimic altfel decât cea de la 18 ani. Numai că acum se află sub imperiul urgenței. Nu mai e timp de pierdut. Căci, până la urmă, nici măcar noi, femeile, nu suntem niciodată atât de bătrâne, încât să nu întinerim.
Isabel, cea care spune în fiecare dimineață Da! zilei care vine, soarbe zorile cu nesaț, privind cu bucurie în urmă: «Sunt liberă. Nu am de dovedit nimic nimănui». Dar o face asumându-și până la capăt cele două surse care îi hrănesc ființa: scrisul și sentimentele.“ Mihaela Miroiu
Seria de autor ISABEL ALLENDE la Editura Humanitas Fiction au apărut: Casa spiritelor, Zorro, Fiica norocului, Portret în sepia, Eva Luna, Povestirile Evei Luna, Țara mea inventată, Paula Despre dragoste și umbra, Inés a sufletului meu, Planul infinit, Suma zilelor, Insula de sub mare Caietul Mayei, Dragoste, Jocul RIPPER, Amantul japonez, Dincolo de iarnă, O lungă petală de mare, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune
Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani și lucrează ca ziaristă. În prezent locuiește în California. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). În 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură volumul Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007, volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, în 2011, Caietul Mayei, iar în 2012, volumul Dragoste. În 2014 vede lumina tiparului thrillerul Jocul RIPPER, în 2015, romanul Amantul japonez, în 2017, Dincolo de iarnă, în 2019, O lungă petală de mare, iar în 2020, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune. În cariera sa literară, a primit peste 60 de premii și distincții. În 1994, statul francez i-a conferit titlul de Chevalière de l’Ordre des Arts et des Lettres, în 2004 a fost admisă în American Academy of Arts and Letters, iar în 2014 i s-a decernat Presidential Medal of Freedom. În 2018, în cadrul National Book Awards, a primit Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție.