Scris în 1946 la Cambridge și rămas nepublicat până în ianuarie 2021, când a apărut mai întâi în traducere, în Franța, Ascensiunea este un text fondator aflat între roman inițiatic și relatare de călătorie, străbătut de mesianism și ardoare. Punând în discuție compatibilitatea convingerilor politice, artistice și spirituale, cartea este matricea care iluminează marile romane ale lui Nikos Kazantzakis.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Kosmas, tânăr scriitor, se întoarce în Creta, la puține zile după moartea tatălui său, căpitanul Mihalis, și își aduce și proaspăta soție. Speră ca iubirea lui și soarele ținutului său natal să fie de ajuns pentru ca Noemi, supraviețuitoare a Holocaustului, să se agațe mai departe de viață. Creta e mai săracă și mai suferindă decât a lăsat-o, dar spiritul ei sălbatic, neînfrânt, ținut viu de istoriile bătrânilor palicari și de lupta înverșunată a insularilor de-a lungul anilor de război, îi hrănește dorința de a găsi o cale nouă, mai dreaptă, prin care lumea să dobândească definitiv pacea.

„Veriga lipsa din bibliografia lui Kazantzakis.“  — Le Soir

Scrisă după celebrul roman Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas, Ascensiunea are caracter autobiografic, multe dintre întâmplările relatate fiind trăite de Kazantzakis. Carte premergătoare romanului Căpitanul Mihalis. Libertate sau moarte (1950), din această cauză Ascensiunea a rămas probabil în umbră și nepublicată până în 2021, deși autorul vorbește despre ea în corespondența sa și comandase chiar și traducerea ei în limba engleză. La 3 iulie 1946, de la Cambridge, unde sosise mânat de intenția de a constitui, cu ajutorul intelectualilor britanici, o visată Internațională a Spiritului, Kazantzakis îi scria soției sale: „Încerc să-mi mobilizez forțele, să nu mă stăpânească panica […]. Am planul cărții. Va fi un roman […]. Trei părți: «Creta», «Anglia», «Singurătate». Și voi răspunde la întrebările pe care le-am pus.“ În opinia editorului grec al cărții, Ascensiunea este „o operă de graniță care arată devenirea lui Kazantzakis și formarea sa ca autor al cunoscutelor – și reușitelor – romane din perioada maturității. […] În Ascensiunea este descrisă experiența personală a unui scriitor care oscilează între teorie și acți­unea practică. După întoarcerea lui Kosmas în localitatea natală, Iraklion, și apoi în timpul peregrinării prin Londra postbelică, ambele marcate de traumele adânci ale războiului, urmărim neliniștea care-l frământă și lupta lui interioară în jurul datoriei omului de cultură față de problemele lumii și dramatica situație mondială a vremii lui.“

„Acest roman inedit al lui Nikos Kazantzakis, istoria dublului său, Kosmas, între Creta și Anglia după 1945, conține interogațiile spirituale și literare emblematice ale întregii sale opere.“ – La Croix

„Întâmplările din acest roman sunt autentice. Personajele care-l însoțesc pe Kosmas-Kazantzakis, imaginare.“ – Eleni Kazantzakis

„Romanul Ascensiunea este impregnat de marile motive ale lui Kazantzakis și își controlează în aceeași măsură suflul și angoasa.“ –  www.en-attendant-nadeau.fr

„Acest text ne lămurește asupra dilemelor existențiale care apasă asupra unui Kazantzakis împărțit între rădăcinile lui și exil, între carne și spirit, între lupta colectivă și retragerea în solitudine. Mai mult, căutarea spirituală a eroului cărții, Kosmas, oferă romanului o densitate universală. Să transformi tenebrele timpului tău în lumină, iată o ascensiune infinită.“ – Télérama

Fragment

Pentru prima dată, după atâta timp, își simțea Kosmas inima despovărată. I-⁠a revenit în minte țipătul lui Noemi, dar acum îl accepta calm, cu încredere; se va îmblânzi și acest țipăt, își spunea, va învinge și aici lumina, va avea răbdare femeia iubită – iar când își va lua fiul în brațe și-⁠i va deschide sânul, toți morții ei vor coborî pentru totdeauna în țărână. Și nu va mai dori să moară; cum poate o mamă, care-⁠și ține fiul în brațe și-⁠l alăptează, să se gândească la moarte?

S-⁠a așezat, odihnit acum, sigur, și, ca și cum ar fi luat-⁠o pe genunchi, a-⁠nceput dulce, mângâietor, să-⁠i vorbească și să-⁠i scrie:

„Iubito, mult rănito, căprioara mea cu ochi mari!

De unde să-⁠ncep și unde să te ating, să nu suferi? De-⁠aș fi cu tine, aș începe iar să-⁠ți povestesc legende, cum făceam când nu puteai să adormi, cu glas monoton, de cântec de leagăn, până când încet, ușor, alunecai în somn. Sau ți-⁠aș vorbi din nou de vecinele bătrâne ale casei părintești, fiecare din ele are istoria ei, comică, tragică, numai esență umană, și pe care nu te săturai să le-⁠asculți și răsasculți – și ba râdeai, ba plângeai, uitai de propriile griji și te prindea iarăși liniștit somnul cel bun. «Împreună cu tine nu mă mai tem de nimeni», îmi spuneai și-⁠mi sărutai gura flecară. «Nu mă tem de nimeni, fiindcă știi povești.»

La fel vei face și tu mâine-⁠poimâine fiului tău, când o să-⁠l legeni să adoarmă și-⁠o să înveți de la bunica lui cântece de leagăn cretane, care vorbesc despre vulturi cu aripi de aur, despre Sfânta Sofia, despre bogatele mărfuri ale Constantinopolului și despre somnul care-⁠l cuprinde pe prunc, îl hrănește și-⁠l întoarce la mama lui bărbat împlinit.

Te văd deja stând la umbră, sub falnicul măslin pe care-⁠l iubești și să fie iar vară și să-⁠l alăptezi pe fiu și să privești vița încărcată de struguri și mai încolo, printre măslini, marea strălucind. Și să spui: «Bună-⁠i viața, bun este cercul sfânt, să-⁠l înconjurăm cu încredere și iubire. Să-⁠i lăsăm pe bărbați să umble și să se înfrunte cu marile idei și să nu le placă pământul și să vrea să-⁠l schimbe; noi, femeile, suntem bine ancorate în țărână, ținem bine fiul, nou-⁠născutul neîntrecut Dumnezeu, ca Mariile Fecioare. Unde să mergem? De ce să ne agităm? Am ajuns în vârful drumului.» Iar eu voi sosi din vreo călătorie și-⁠o să fiu mândru de tine sub măslin, o micuță mamă, și-⁠ți voi vorbi de un sfânt, care a spus o dată o vorbă mare, identică cu vorbele tale, iubito: «Ani de zile am înconjurat în cerc Sfântul Mormânt; dar când am ajuns la Dumnezeu, Sfântul Mormânt făcea cerc în jurul meu.» Ai ajuns și tu la Dumnezeu, îl ții pe Dumnezeu ca pe prunc, ești imobilă și-⁠n jurul tău se-⁠nvârt toate.

Ai milă de sufletul tău, iubito, nu-⁠l tortura, nu-⁠ntreba «Trebuie? Nu trebuie?», urmează ritmul cel mare. Fă înconjurul modelelor sacre, privește măslinul, ficusul, florile, albinele. Ce mă-⁠ntrebi? Cineva mai presus de noi a dat răspunsul, gol, sigur, fără nici o descurajare. Până și un vierme îl știe, iar tu întrebi? Să te naști, să naști și să mori, iată cercul. Unul singur scopul: să naști un fiu superior ție. Așa doar se salvează viața. Ce-⁠nseamnă se salvează? Urcă.

Iubito, lipsesc, nu sunt cu tine și știu că nici un cuvânt nu poate să atingă sufletul femeii ca mâna bărbatului. Dar ai răbdare, vin. Astă-⁠seară, iată, cu puțin înainte de a-⁠ți scrie, am luat hotărârea. Am găsit drumul, o să-⁠l urmez și-⁠o să ajung la capăt. Dar vreau să simt mâna ta în pumnul meu, să prind curaj, fiindcă e greu drumul, lungă și anevoioasă ascensiunea și altă mângâiere în afară de tine nu am. Sunt și eu fiul tău, am și eu nevoie de sânul tău, iubito. Nu mă părăsi!“

S-⁠a ridicat cu sufletul despovărat; ai fi zis că era sigur că soția lui i-⁠a auzit vocea și nu mai întreabă, stă sub măslin, își privește pântecul tresăltând și așteaptă.

Soarele stătea să apună. Kosmas a coborât, a aruncat scrisoarea în cutia roșie și s-⁠a bucurat, de parcă s-⁠ar fi sprijinit de mâna soției.

„Astă-⁠seară, își spuse mulțumit, îmi voi oferi o bucurie mie însumi; mă duc la teatru să văd dansurile javaneze. Să înfund Orientul îndepărtat în mine, să dispară orașele negre.“

Ca și cum s-⁠ar fi-⁠ntors prăfuit, murdar, nespălat din călătorie și acum ar intra în hamamul oriental frumos mirositor, să se spele și să se învioreze.

A trecut de Westminster, s-⁠a oprit. În razele soarelui la apus turnurile dantelate cenușii erau trandafirii și la picioarele catedralei de jur împrejur iarba strălucea tandră, verde, veselă, plină de mici margarete sclipitoare ca niște stele. Ce diferită e catedrala gotică englezească de surorile ei din Europa! Și-⁠a amintit cu profundă bucurie toate pe care le văzuse acum în călătoria lui. Catedrala englezească se află în deplin acord cu natura! Iarba se-⁠ntinde-⁠n jurul ei, copacii, apele, grădinile o îmbrățișează. Este, cu siguranță, fortăreața Dumnezeului războinic; nu sunt palate vesele docile, nici posturi de observație singuratice în pustiuri sălbatice; dar acest Dumnezeu războinic iubește și simte profund verdeața. Este Dumnezeul englez.

Cu siguranță, iubirea și înțelegerea vieții pământești au condus mâna arhitectului. Iubirea, înțelegerea și mintea practică sigură. Aici catedrala își concentrează toate forțele ca să culmineze în săgeată care să se lupte să ajungă la cer; catedrala englezească nu sugerează extazul, însingurarea ascetică, disprețuirea vieții. Așa cum se întinde pe iarbă, cu uși largi, cu cizelări dantelate, cu efebi înaripați zâmbitori, constituie, ai zice, o continuare directă a pământului, o mică ridicătură făcută nu ca să ne luăm avânt și să plecăm de aici, ci ca să urcăm un pic mai sus și să privim în jurul nostru cât de fermecător este pământul.

Rugăciunea în astfel de biserici devine o simplă, largă, mulțumire către Dumnezeu, care a făcut pământul atât de verde. Mintea nu este împinsă spre înălțimi suprapământene; dimpotrivă, se întinde, se întărește în suprafața pământului și-⁠și înfige în el rădăcini mari nesățioase.

Dar în timp ce făcea înconjurul catedralei și împletea astfel de gânduri, Kosmas și-⁠a amintit deodată că în ziua aceea aniversa nouăzeci de ani vigurosul Matusalem Bernard Shaw¹ și făgăduise, înainte de a porni în călătorie, că va vorbi în seara aceea la postul de radio, să se audă și vocea Greciei. Stăpânea bine virtuțile satanice ale vicleanului bătrân, știa ce mult avea nevoie de el sufletul englezului și cât bine îi făcea să-⁠l tachineze, să-⁠l irite, să-⁠l trezească din letargie. Acest Mefistofel nu respecta, nu iubea, nu se temea, se bucura satanic să spună: „Nu!“ Ataca orice iubeau și respectau englezii, stârnea scandaluri, au trecut anii și ideile lui îndrăznețe au ajuns la fericirea supremă: au devenit locuri comune. Astăzi englezii prețuiesc și respectă ideile crezând că sunt ale lor; când, de fapt, acestea sunt ale lui Bernard Shaw.

Kosmas a așternut câteva gânduri pe hârtie, a sărit într-⁠un automobil și a dat fuga la postul de radio, să nu întârzie. O mulțime de femei și bărbați, mașini, mașini de scris, ateliere, multe etaje, pline de chilii, ca o mănăstire. S-⁠a așezat Kosmas în fața unui microfon și-⁠a început să-⁠l tachineze și să-⁠l salute pe eternul bătrân:

„Dacă lumea n-⁠ar fi fost făcută de Iehova, ci de Homer, Bernard Shaw ar fi fost un zeu cu barbă roșie al Olympului și-⁠ar fi avut lângă el tovarăș nedespărțit pe Thersit să-⁠l cinstească. Etern cumpătat primul, veșnic beat criță celălalt, ar fi privit de sus lumea și ar fi râs amândoi – unul fiindcă lumea e atât de frumoasă, celălalt fiindcă lumea e atât de urâtă și amândoi fiindcă știu marea taină: că tot acest faimos război troian s-⁠a dat nu pentru Elena, ci pentru umbra Elenei. Adevărata Elena se refugiase, prigonită și neprihănită, în mintea lui Bernard Shaw ca o mare idee.

Ar coborî adesea Bernard Shaw în lume să lupte, nu ca să-⁠i ajute pe ahei sau pe troieni, ci să apere vreo idee în pericol. Cavaler, dezinteresat, disprețuind orice e pământesc, zeul acesta cu barbă roșie; iar în spatele lui, Sancho al lui, Thersit, va aduna cu lăcomie toate prăzile pământești. Apoi Bernard Shaw va urca iarăși în Olymp să stea alături de prietena lui, Rațiunea înarmată până-⁠n dinți, Atena, și ar continua, în soarele care nu apune al teoriei, dialogul divin. Iar Atena, încet-⁠încet, nu îndrumată, vânată de atotputernicul zeu Ghelos, Râsul, ar ajunge la consecința supremă a rațiunii, care este negarea rațiunii și ar deveni, în mâinile lui Bernard Shaw, Afrodita.

Fiindcă există ceva primejdios, sofistic și carnivor în acest bun zeu, care nu mănâncă defel carne. La început simțim în fața lui un soi de disconfort, poate și antipatie, o răceală. Ca și cum ne-⁠am apropia de cealaltă față a lui Dumnezeu, de Satana. Ni se pare că se joacă, că acceptă paradoxul și exagerarea ca să facă spirit, că deformează și umflă adevărul ca să ne facă să râdem și să ne rușinăm. Dar încet-⁠încet înţelegem; toate astea sunt o coajă tare și înăuntru, în adânc, bate o inimă atât de sensibilă, că nu va putea să trăiască dacă în jurul ei nu ar răsuna, scut de netrecut, râsul. O mască este cea pe care o poartă inima lui Bernard Shaw, o mască sufocantă, ca să poată să reziste în fața atâtor tămâieri otrăvitoare ale lumii.

Iar când înțelegi acest secret al lui Bernard Shaw începe marea iubire. Ți se dezvăluie atunci cu trei chipuri succesive: la prima generație, Revoluționarul; la a doua, Profetul; la a treia, generația noastră, bătrânul Bunic, un diavol bun, care ține de mână eterna jucăușă, Omenirea, și o conduce prin pădure; și rage ca leul bătrânul bunic ca să alunge lupii.

Una din acțiunile cele mai inteligente ale lui Bernard Shaw a fost aceasta: să nu moară, să insiste, să aibă timp să proclame, cu biciul, iubirea. Biciul pe care-⁠l ține este făcut din coada diavolului; și cu această coadă de diavol vânează minciuna, superstiția, nedreptatea. Fiindcă această contradicție este și ea una din marile bucurii intelectuale ale lui Bernard Shaw: să facă rațiunea, extinsă până la consecințele ei extreme, inepție; iar inepția, cu aceeași metodă satanică, s-⁠o facă rațiune. De aceea sunt sigur că dacă ar fi ca Bernard Shaw să-⁠i prigonească pe cinstiții și drepții lumii, ar folosi un bici făcut din barba lui Dumnezeu.

E păcat că s-⁠a născut atât de târziu. Dacă ar fi trăit în Grecia antică, i-⁠am fi construit, încă din timpul vieții, noi, concetățenii lui, un templu; iar tinerele mirese i-⁠ar fi adus ofrande roade și flori și miere – de vreme ce carne nu mănâncă – și s-⁠ar fi rugat să apară în somnul lor (însă cu chipul bărbatului lor!) și să le fecundeze. Ca să nască fii care să-⁠i semene.

Din când în când, pe ascuns, însuși Bernard Shaw ar fi mers la templul lui ca să ceară – supremă ironie și bucurie – un hatâr de la el însuși. Care? Acesta-⁠i marele secret al lui Bernard Shaw și doar el poate să-⁠l dezvăluie. Însă, bănuiesc, acest hatâr pe care l-⁠ar cere Bernard Shaw zeului Bernard Shaw ar fi acesta: să devină dictatorul spiritual al lumii. Și-⁠ar începe atunci tânărul Matusalem să facă legi din spusele lui ciudate, să răstoarne logica și s-⁠o facă să stea mai logic și să sfâșie măștile de pe ideile îngrozitoare, ca să vedem ce este în spatele măștii, să ne apuce râsul; și să nu ne mai temem.

Fiindcă primul decret dictatorial pe care-⁠l va semna Bernard Shaw va fi acesta: să exileze din regatul său teama. Teama și trupa ei de actori – lipsa de bărbăție, ipocrizia și minciuna. Și a șaptea zi Bernard Shaw va vedea noua lui lume, va da din capul său lunguieț cu sarcasm și va spune: «E timpul să vină un alt Bernard Shaw să mă răstoarne; cred că deja vine! Să plec!» Și doar atunci va pleca.“

---

Nikos Kazantzakis s-a născut pe 18 februarie 1883 la Iraklion, în insula Creta, unde a și fost înmormântat. Între 1902 și 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, și-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut lumea în lung și în lat, călătorind până în ultimele luni de viață. Aflat veșnic în conflict cu autoritățile din Grecia pentru opiniile sale (asemenea prietenului său Panait Istrati, era atașat ideilor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și funcții publice, a găsit mai multă audiență în străinătate decât în propria patrie, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel. S-a bucurat de celebritate, deținând recordul de traduceri: în peste 100 de țări. A primit, în 1956, la Viena, Premiul pentru Pace. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie – Odiseea. O continuare modernă din 1938 conține 33 333 de versuri; romane – Grădina de piatră (Le Jardin des rochers, 1936, publicat în 1959; Humanitas Fiction, 2018), Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas (1946; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Ascensiunea (1946, publicat mai întâi în Franța și apoi  în Grecia, 2021; Humanitas Fiction, 2021), Hristos răstignit din nou (1948, publicat în Grecia în 1954, după ce cunoscuse un mare succes în Occident; Humanitas Fiction, 2008), Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte (1950, publicat în 1953; Humanitas Fiction, 2014), Ultima ispită a lui Hristos (1951, publicat în 1955; Humanitas Fiction, 2011), Sărăcuțul lui Dumnezeu (1954, publicat în 1956; Humanitas Fiction, 2016), Fratricizii (1954, publicat postum, în 1963; Humanitas Fiction, 2017); dramaturgie și lucrări de memorialistică – între care volumul autobiografic Raport către El Greco (scris în 1956 și publicat postum, în 1961; Humanitas Fiction, 2012), Jurnal de călătorie: Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea (1926–1927; Humanitas, 2013), Jurnal de călătorie. Rusia (1928; Humanitas, 2015), Jurnal de călătorie: Japonia, China (1935; Humanitas, 2018); eseuri și traduceri (Divina Comedie, Iliada, Odiseea etc.). S-a stins din viață pe 26 octombrie 1957 la Freiburg im Breisgau, în Germania.