După vâlva „ecograffiti”-urilor din 2003, tot reeditate și antologate de atunci, Ruxandra Novac părea să rămână prizoniera propriului succes de la debut. Aproape nimic nu anunța un nou volum, așa că poeta părea prinsă cumva fără scăpare în imageria „abțibildurilor lisergice” ale generaționiștilor 2000. Cel puțin până acum, când, iată!, Alwarda (Pandora M, 2020) sparge din nou tiparele lingvistice și referențiale, asigurând reintrarea în scenă a unei autoare cu o voce lirică pregnantă – o bornă a poeziei de dată recentă (nu ducem azi, altfel, lipsă de poezie bună), de o calitate evidentă, cu un discurs care forțează și genurile, și stările, și semnificații. Va fi iarăși greu de localizat cu exactitate vreun gen proxim sau vreo categorie specifică. Dar cine-și mai asumă acest risc critic, în cazul poeziei de ultimă oră?

De data asta avem de-a face cu jurnalul unei călătorii distopice într-o lume postapocaliptică, cu un fel de SF poetic, o parabolă postindustrială ce caută să definească o nouă sensibilitate, cu o dinamică interioară contorsionată, dar fluidă, extrasă parcă din goana mașinii pe autostradă, aducând toată diversitatea indefinibilă de flash-uri și de senzații: animale rătăcite, benzinării părăsite, câmpuri pustii, orașe dezolante, terenuri de skate, obiecte disparate, succesiuni de accidente, orașe ce se autoconsumă (Mina Decu a mai încercat această poetică halucinatorie și caleidoscopică a privirii din fugă, în cazul ei – din cabina unui camion). Lumina, strada, construcțiile de la marginea șoselelor, pădurile, orașele în pericol, feluritele consistențe chimice sunt prezențe constante. Această călătorie „prin fostele vămi dintre țări” conotează experiența fantasmatică a unei alterități stranii, ca o „petrecere cu somnifere”, un mozaic de orașe, de continente, de țări, de fluvii, de rase, de geografii, o rătăcire prin „ghost town”, prin „orașul distrus”, prin „rxdetroit” și „newfoundland”, o confruntare cu o frumusețe adusă de pe altă planetă: „Am vrut să văd frumusețea lumii, am/văzut reziduurile ei ascunse pe autostrăzile negre, tăind/harta ca în vise. Oprindu-se în punctele roșii, unde se/întâmplă lucrurile dubioase, care te fac să înnebunești./Reziduurile vestului, orașele magnetice, schimbîndu-se de la oră la oră, în lumină, sub grație”; „La marginea americii, cu creierul amorțit de apă,/ca într-o mașină sigură, cea mai sigură mașină/din lume. Cea mai puternic blindată, adică pur și/simplu etanșă, nu știu cum să spun, așa ar trebui să fie,/rece, zdrobitoare, ceva să te țină intact, pulsînd sub membrane”.

Însă parcursul în fugă pe deasupra tuturor granițelor consacrate duce, de fapt, înăuntru, el e doar semnul vizibil al unei crize ce redefinește un nou tip de senzorialitate și de percepție, și în această introspecție poetică agiornată cred că găsim tușa cea mai colorată a volumului Ruxandrei Novac: „La câțiva ani după maturitate am înțeles că vom avea/întotdeauna o sensibilitate modernă,/cu obiecte care lovesc și unifică,/cu pielea atît de permeabilă”, altfel spus, „ceva care să te modifice fizic – să te treacă prin sticlă”. Corpul ca hartă a durerii, biografia ca punct de geneză a suferinței, conștiința alterității lumii provocată de inima ca o „mătase a babilonului” și de „rotița de fier care coboară pe stern, pregătindu-se pentru ce e mai rău”, iată ceea ce „sensibilitatea modernă” te face să simți. E o realitate vagă și simultan complexă, extimă și intimă, contondentă și translucidă, acoperită de „vopsea neagră” și de „fisuri genetice”, e o „jumătate greșită” înăuntrul căreia se găsesc „mecanisme deviate” și „câmpuri termice”: „Pielea luminează. Nu te recunoști în persoana ta./Viitorul e fix. A început, poate că nu îți dai seama încă”.  După asemenea călătorii „cu farurile stinse, pantere mici salivînd după substanță” nu doar că o întoarcere acasă („bucureștiromania”) nu mai pare posibilă („Sînt în capitala lumii, a inimii mele, după trei zile de/agitație tăcută. Nu e locul meu aici. Prietenii mei vor muri, va fi ca și cum n-am fi existat vreodată”), dar se pune întrebarea dacă, într-adevăr, călătoria a avut loc, dacă nu cumva a fost doar un extaz, o transă care a pornit și te-a lăsat în același loc: „Mult mai târziu, o persoană cu instrumentele ajustate, recuperînd, te/ simți ca un copil lovit și e perfect, absolut perfect, în/ camera ta, dar ce este camera ta, în sfârșit ceva static, în sfârșit adormind./Aceasta este o călătorie.”; sau „Toate orașele de fapt sînt foarte vechi și sîngerează./Între avioane, circuite invadate de apă, din corp, din/corpuri ale altora, sudate, ca la un rave englezesc, exact/așa, la scară redusă, în gelatina dintre somn și trezire”.

Conglomeratul sinestezic de texturi, inflația indistinctă de chimie și de virtual („body liquids”, „seringa dimineții”, „aer suprainfectat”, „platforme transparente”, „totul e net”, „zile de kerosen” etc.) sunt referințele uni „film intern” pe care-l definește „alwarda”. În filosofia hindusă/budistă, „alwarda” trimite la un complex de stări interioare anagramate prin cele șase litere inițiale, așa cum redundanța lui „indigo” (un gen de perspectivă șamanică metanoică) și a lui „bayou” (ramificație a unui rîu, curs secundar) vorbesc despre posibilitatea unei transformări totale a corpului și a minții, despre călătorii dinspre și în sine. Unele din aceste călătorii pot schimba, la revenire, configurația ulterioară a realității urbane – spațiul de predilecție al deja invocatei „sensibilități moderne” („Valuri de mercur peste valuri de mercur peste orașe./Corpuri, rase, transplantate în orașe. Ajunsă acasă am/văzut o salcie carbonizată în iarnă, era imposibil de/văzut în oraș, era din altă lume”).

Volumul Ruxandrei Novac decupează un perimetru inedit al poeziei românești contemporane, transgresând inclusiv limitele formale obișnuite, căci prozopoemele ei, dincolo de radiografiile suprarealiste, nu au decât cezuri formale, invizibile. Practic, nu pare un volum de versuri, ci unul de… altceva. E încă un element de impact.

(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)

ADRIAN G. ROMILA s-a născut pe 29 septembrie 1974, la Piatra-Neamţ. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală.

A debutat cu poezie (1996) în „Symposion”, suplimentul literar al ziarului „24 ore” din Iaşi și a scris articole în presa studențească de la sfârșitul anilor 1990.

Volume: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, Iaşi: 2009); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (Eikon, Cluj-Napoca), eseuri de critică literară; În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, Timișoara, 2012) – volum premiat, în 2013, ex aequo, de USR Iași, nominalizat la Premiul Național de proză al ”Ziarului de Iași” și selectat, cu un fragment tradus în engleză, în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, editată sub egida FILIT, 2013; Radio în zăpadă (Tracus Arte, 2014), proză scurtă; Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească, 2015), eseu; Mici schimbări în viață (Charmides, Bistrița, 2016), proză scurtă; Zeppelin (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura ”Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la ”Scriitorul anului 2017”, Apocalipsis, roman (Polirom, 2019), Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe (Junimea, Iași, 2020).

A fost contributor cu câte un text în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016), Scriitori la poliție (Polirom, 2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017).

Deține rubrici permanente de cronică literară în „România literară” și ”Convorbiri literare”, postează curent texte pe revista on line ”Lapunkt” și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț.

A publicat, de-a lungul anilor, cronici și eseuri în ”Idei în dialog”, ”Viața românească,” ”Hyperion”, ”Bucureștiul cultural”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cuvântul”, ”Verso”, ”Familia”, ”Dilema veche”, www.literaturadeazi.ro.