Nu există adăpost mai bun pentru cuvinte decât poezia, decât cuprinderile ei care se ajută una pe alta să construiască acest loc sigur pentru inima și pentru toate stările pe care poetul le păstrează în ea și în toate împrejurimile ei. Nu există loc al firii umane pe care cuvintele poeziei să nu îl găsească, să nu îl identifice și să nu îl așeze corect în literele care îi formează și care îi completează permanent corpul acesta fragil, dar atât de vizibil, atât de puternic personalizat de fiecare desfacere a fiecărei stări în toate aceste corporalizări pe care cuvintele ei le amplifică permanent și pe care le răsfiră în lume și peste cei care intră în legătură cu ele. Poetul își caută și încearcă să înțeleagă cât mai mult din stările care îl compun, sau care îl locuiesc și fac în așa fel ca ele să poată să fie traduse de simțurile lui și aduse la cunoștința celui care îi percepe touch– ul, care poate să simtă această atingere magică propusă de toate aceste cuvinte adunate în adăpost și puse împreună pentru a spune.

   Autoportret în flama de sudură este chiar acest adăpost necesar pentru a ține, pentru a păstra în el stările care vor să își facă vizibile corpurile, gesturile și toate urmele care pot să rămână după trecerea lor, după fiecare traversare a fiecărei priviri și a fiecărui corp care le însoțește și care acceptă aceste treceri ce rămâm obligatoriu ca semne care se disting cu mare ușurință în continuare în fiecare fragment de corp care se lasă arătat în lumina care ajută prinderea în lumina intensă indusă de flama arzătoare a sudurii necesare legării , prinderii unul de altul.

Va trebui să te descurci singur

să fii mai departe victima indignată

care se plânge mulțimii, care pozează și râgâie emfatic

ca o tragediană a show- urilor televizate,

să fii cel care-și vântură bubele

spre dezgustul și umilința celorlalți,

pe fundal de bârfe și clopoței experimentali…

   Claudiu Komartin reușește să ne apropie și să ne facă cunoscut pas cu pas acest adăpost conceput și construit în timp și în timpuri de el și de toate stările lui însoțitoare ce le-au conținut și le-au făcut posibile, pentru care a putut să le găsească și să le folosească cuvintele potrivite, pe acelea magice și covârșitoare ale poeziei. El încearcă și poate totodată să spună despre toate aceste căutări și despre toate încercările lor, încearcă și poate să se folosească de toate aceste trepte pe care le găsește și pe care și le așază, și le pune la dispoziție singur pentru fiecare urcare sau coborâre pe care trebuie să le consume și ale căror suișuri și coborâșuri trebuie să și le asume și să spună mai departe despre ele.

lanternele nu ajută la nimic, întunericul e deplin

ceea ce credeai că știi nu ajută la nimic, sforile-au fost tăiate

și acum plutești în derivă, așteptând ca totul să devină

în sfârșit limpede și definitiv…

   Nimic nu este facil și la îndemână în această construcție și în încercările de a o așeza pe piloni rezistenți și durabili. Se simt și se aud micile cutremure prin care poetul a dislocat mari părți componente din structurile firii lui și pe care le-a așezat după aceea aici, la îndemâna și la vederea noastră. Fiecare cuvânt îl strigă pe precedentul și îl aduce în atenție și îl impune pe cel care urmează, iar fiecare poem este astfel așezat în toate stările clare ale putințelor și în cele neclare ale neputințelor pe care viața și toate împrejurimile ei le pune la dispoziția celui care vede, care trăiește și care simte toate aceste acumulări și toate completările lor ulterioare.

se împlinea un an

de la moartea

tatei

n-am priceput

nimic din

toate astea

și nici de acum încolo

nu-mi fac

iluzii că o să

   Frigul, durerile, fricile și toate stările lor sunt așezate la vedere în acest adăpost, în încăperile lui luminate cât să fie văzute și simțite, cât să le înțelegi aducerea la un loc, împreună în toate aceste imagini expuse special pentru a le căuta înțelegerile și deslușirile. Umbrele lor se lungesc pe pereții care le țin înăuntru și caută eventuale firide în care să se așeze și să le umple cu întunecimile lor, cu fragmentele filiforme, prelungi care se desprind ușor, ușor de corp și se întrupează în stări care urmează să fie recunoscute după ce procesele de desprindere și de noi recunoașteri se vor finaliza, după ce ele se vor opri și vor putea să devină coerente și să își divulge înțelesurile. În flama de sudură ce le face vizibile parțial și discontinuu se poate desluși uneori forma fragilă a nașterii autoportretului ce urmează să îl arate și să îl definească pe poet și toate așezările lui în acest adăpost.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.