A. Cel fel de cititor ești? Un test științific

„Cititul nu folosește la nimic. Și tocmai din cauza asta este un lucru foarte important” (Charles Dantzig).

Dacă vreți să știți ce fel de cititor sînteți, vă învăț eu pe gratis. Dar mai întîi, trebuie să vorbim despre speciile lecturii, întrucît, tot omul știe, lectura nu este de un singur fel (ca sfințenia și virginitatea), ci de mai multe feluri, cel puțin patru. Să le definim succint:

1. Lectura de divertisment: A citi pentru a evada. Omul simplu, omul ca mine și ca domniile voastre așa citește, ca să uite de confuzia și urîtul de toate zilele. 
2. Lectura didactică: A citi ca să înveți. Ca să înveți ce? Iată răspunsul lui Gore Pirgu: „cine l-a moșit pe Mahomet sau cum îl chema pe ăl care a scos întîi crucea la Bobotează” (Craii de Curtea-Veche). Citești în acest chip cînd ai de redactat un comentariu isteț despre, zic și eu, figurile de stil în Strigoii de Mihai Eminescu, stilul paratactic în Biblie,anti-semitismul latent din romanele lui Philip Roth, pornind de la declarația lui Mickey Sabbath: „N-am făcut absolut nimic pentru Israel”.
3. Lectura de mîntuire: A citi pentru a deveni mai bun, dacă se poate un pur, un catar. Nu doar tipul de lectură presupus de cărțile sfinte intră aici, dar și studiul celor 7 înțelepți din Atena.
4. Lectura estetică: A citi pentru a citi. Citim estetic cînd nu urmărim neapărat un scop precis, deși ne-am dori măcar o surpriză, un mic extaz.

În concluzia acestei tipologii exhaustive, voi afirma că există două (și numai două) feluri de plăceri: 

      a) desfătarea pură a celui care citește fără să fie contrîns, după bunul lui plac, și 

      b) desfătarea dificilă, recomandată de Harold Bloom în Haw to Read and Why.

Ce-a mai rămas de făcut este simplu. O aplicație elementară a tipologiei. Dacă îți plac romanele cu iubiri (amanți, despărțiri, sinucideri, prăbușiri în țărînă etc.) citești de plăcere. Dacă ai deschis Ulysses, poți fi de două feluri: sau doctorand, sau estet subțire. Dacă citești cu creionul în mînă Seneca, Despre scurtimea vieții, te afli sigur în căutarea mîntuirii terestre, sau chiar în pragul ei, și e bine să fii cu băgare de seamă, poți avea un șoc nervos.

Iar dacă nu citești chiar nimic-nimic, fiindcă nu cauți nici o plăcere, ești cel mai cîștigat din toată afacerea. 

         B. Francis Bacon și Samuel Johnson. Cîte feluri de lectură există?

În De tranquillitate animi. Ad Serenum, IX: 4, Lucius Annaeus Seneca (c. 1 – 65 p. Ch.) spune cu franchețea oricărui filosof stoic:  

„În privința culturii… trebuie să existe măsură. La ce bun nenumărate biblioteci cu grămezi de cărți, cînd stăpînul lor abia ajunge, în toată viața, să le parcurgă [doar] titlurile?” (Quo innumerabiles libros et bybliothecas, quarum dominus vix tota vita indices perlegit?). Din spusa lui Seneca urmează limpede că, încă din timpul vieții lui (primul secol creștin), nici un muritor nu mai putea citi totul. Ideea de bibliografie citită integral devenise caducă…

În 1550, Anton Francesco Doni (1513-1574) repetă opinia lui Seneca: există deja „atît de multe cărţi încît nu avem nici măcar timpul de a citi toate titlurile [acestor cărţi]”.

Alături de „meditaţia” medievală (recitirea – și recitarea – compulsivă a unui singur pasaj din Biblie, ruminatio), au existat şi alte tipuri de lectură. Samuel Johnson (1709 – 1784) vorbeşte de patru feluri de a citi: 

          (i) hard study (lectura cu note), 

          (ii) perusal (consultarea punctulă), 

          (iii) curious reading (în cazul unui roman), 

          (iv) mere reading (lectura gazetelor).

Observaţii asemănătoare a făcut, în 1612, Francis Bacon în eseul Of Studies: 

„Unele cărți se cuvin gustate, altele înghițite rapid, și cîteva, puține, mestecate și digerate; mai precis, unele cărți se cuvin citite pe sărite, altele, citite în întregime, dar fără un interes exagerat; și doar cîteva se cuvin citite de la un capăt la altul, cu multă răbdare și atenție”.

În 1819, exegetul englez Francis Jeffrey afirmă resemnat: mulţimea prodigioasă a cărţilor ne va aduce la disperare şi, probabil, nu peste multă vreme, vom renunţa la citit.

Notă: acest text a fost publicat în premieră pe blogul: (Miscell@nea, https://valeriugherghel.blogspot.com/)

---

VALERIU GHERGHEL. Studii de Filosofie şi Istorie la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi (dublă specializare). Îşi ia licenţa cu o lucrare despre relaţia dintre filosofie şi retorică. Burse de studii la Centre Européen Universitaire de Nancy (1985-1986) şi la Hellenic Open University din Atena-Patras (2013). Redactor la Convorbiri literare între 1990 şi 1993. Din 1993 este profesor la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi. Doctor în Filosofie, specialitatea Metafizică, cu o teză despre teologia platoniciană: „Limitele limbajului metafizic: De la Unul lui Platon la Unul lui Plotin”. În afară de revistele de specialitate, a publicat recenzii, articole şi eseuri în Convorbiri literare, Cronica, Dilema Veche, Ramuri, Steaua, Timpul, Transilvania, Ziarul de Iaşi etc. La Editura Polirom a mai publicat Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate (2012), Roata plăcerilor. De ce n au iubit unii înţelepţi cărţile? (2018).